agonia
romana

v3
 

Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission Contact | Înscrie-te
poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
armana Poezii, Poezie deutsch Poezii, Poezie english Poezii, Poezie espanol Poezii, Poezie francais Poezii, Poezie italiano Poezii, Poezie japanese Poezii, Poezie portugues Poezii, Poezie romana Poezii, Poezie russkaia Poezii, Poezie

Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara

Poezii Romnesti - Romanian Poetry

poezii


 


Texte de acelaşi autor


Traduceri ale acestui text
0

 Comentariile membrilor


print e-mail
Vizionări: 1828 .



Ion Caraion, eseist (V)
eseu [ ]
V. "Pălărierul silabelor - volum de eseuri cu aspect de jurnal"

- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - -
de [Tulceanul ]

2009-04-08  |     | 



V. Pălărierul silabelor – volum de eseuri cu aspect de jurnal

Ce reprezintă Jurnal I, Jurnal II și Jurnal III pentru autorul lor, Ion Caraion ? Din ce motive include eseul, confesiunea, pamfletul unei accepțiuni mai largi, aceleia de-a scrie de fapt « jurnale » ? Să se fi demonetizat, pentru el, alte denumiri generice pe care le-ar fi putut acorda cu ușurință acestor scrieri ? Un lucru este cert, că cele trei jurnale care i s-au publicat până acum poetului nu aparțin exclusiv genului memorialistic, de vreme ce sunt folosite de către mulți cititori drept volume de critică literară. Al treilea jurnal, Ultima bolgie, a fost scris și pe patul de moarte, încadrându-se bine în ”genul” diaristic, echivalând prin tot ce are autobiografic sau nefictiv cu un reușit manual de critică a regimului comunist, de a face pamflet oricărui cuplu de dictatori (« Marele Rect » este N. Ceaușescu, iar « Lenea » – « nefasta » lui).
Prozatorul sau memorialistul Ion Caraion a tins să-și depășească înclinațiile excepționale de eseist scriind la acest jurnal spre sfârșitul vieții, dar nu a avut când să mai aibă libertatea notării existenței sale tumultoase, cum ar fi vrut: bolile și moartea l-au împiedicat să continue micile fragmente din proiectatele sale romane autobiografice.
Apreciindu-i mult pe J. W. Goethe, St. Mallarmé, P. Valéry, G. Bachelard, A. Camus, J. Derrida, J. Habermas, R. Aron, H. Arp ș. a., eseistul și poetul Ion Caraion crede în superioritatea sau masculinitatea exersării actului artistic, prin marile capacități imaginare de-a ajunge până la infinitezimalele ascunzișuri ale limbajului său poetic sau eseistic. Eseistul Caraion suprapune – dar nu amestecă niciodată ! – gândirea sa teoretică (foarte documentată dar și de-o intuitivitate fenomenologică) peste emoționanta exprimare; scrie și-n volumele sale eseistice splendide pagini epice sau memorialistice, folosind marea maleabilitate și adaptabilitate la multe genuri și specii a cuvintelor în formă artistică.
Despre Geo Bogza aflăm în Pălărierul silabelor (1976) că este după 1944 un om care știe să spună cum se creează, dar, “paradoxal, el a încetat a mai crea, iar operele sale trebuie citite cu mai multe soiuri de prudență” – “față de el, față de noi, față de adevăr”, “față de onoare, față de mâine”. 86)
Caraion vorbește despre “axiomele” estetice, livrate indirect din operele literare de către poeți. Discută despre legile intrinseci pe care le presupune actul creației literare. O serie de amintiri personale despre Tudor Arghezi devine pentru Ion Caraion un pretext ca să-și proiecteze meditațiile spre contorsionate dubitații existențiale, considerând că un mare poet trebuie să se creadă el însuși ”tâlhar pedepsit” după 1947, în comunism, ca autorul Florilor de mucigai și al Prisăcii – « denunțat ca un efractor, dar strălucind pururi din cuiele cu care suia – bătut în ele – către împliniri greu egalabile și eterne câteodată ». 87) Ceea ce Ion Caraion a enunțat despre detractorii lui Arghezi, volens, nolens devenea valabil și pentru postuma sa dezapreciere critică, mai ales după deschiderea ”Dosarului Ion Caraion” de către Nicolae Manolescu, în privința receptării negative de care ”se bucură” astăzi în ansamblu creația sa literară : « […] nici impostorii n-au trecut indiferenți pe lângă el. Și fie că ridicau piatra confrații, fie că-și lăsau harapnicele peste umerii lui potăile,
”Te-ai revărsat și curgi ca un potop.
Cerneala dumitale nu are fund și dop ?
Þi-e mătură condeiul și mâna cât copita,
De te lățești atâta și cu nemiluita ?”
(Volumul și crâmpeiul)
și într-un caz și în altul, dreptatea de cauză socială, de cauză estetică și de altitudine literară s-a impus ca o causticitate suplimentară, totdeauna la septentrion sau totdeauna la tropic.
Verbele lui Arghezi sunt de ger sau de jar : cutremură. » 88).
În concepția lui Caraion, din Pălărierul silabelor, dar și din Jurnal I (1980), modelele de referință ale poeziei românești sunt Eminescu, Arghezi, Bacovia, Ion Barbu și Blaga. Poetul mut ca o lebădă făcuse cunoștință cu Ion Caraion când trebuia să i se publice poezii în ”Agora”. Prima întâlnire cu Blaga, după confuzia ce se produsese în redacție – când Caraion a simțit rușine că nu-l recunoscuse vreo două ore pe scriitorul așteptând în sală – odată cu scuzele date maestrului ca să intre în biroul lui, a fost o întâlnire foarte fructuoasă, iar Caraion l-a cunoscut pe acest artist-filosof într-o ipostază cât se poate de colegială, chiar familiară. Despre personalitatea lui V. Voiculescu, și mai ales despre scrierea Ultimelor sonete închipuite după W. Shakespeare, are considerație aparte. Lui Caraion îi revine meritul că le-a relevat la timp lumii criticilor. Altor nume de referință ale poeziei și criticii interbelice, Ion Vinea, Barbu Fundoianu, Adrian Maniu, Al. Phillippide, G. Călinescu, Tudor Vianu, Vladimir Streinu le sunt dedicate pagini întregi în eseistica lui Ion Caraion.
Spre exemplificare, în capitolul ”Pretext la Ion Barbu” din Pălărierul silabelor se reface profilul psihologic al poetului Jocului secund. Modificările succesive ale poemelor lui Ion Barbu continuau, cu stringență, chiar în tipografiile și redacțiile revistelor care intenționau să le dea tiparului imediat. Zețarii erau atenționați să întoarcă la corectură textele, pentru că maestrului i se părea că varianta vreunui poem ar necesita urgent infime îmbunătățiri. Apoi, dacă nu-i plăcea deloc ceea ce modificase grăbit, Ion Barbu dădea ordin să se revină la prima variantă periclitată flagrant – credea el: iar trebuiau corectări ale versurilor, pentru restabilirea savantei, ermeticei « arhitecturi a ”melcilor” » : « se întorcea la varianta precedentă a poemului, de data aceasta intervenind însă concomitent altundeva, în altă zonă a arhitecturii ”melcilor”, deodată rămasă hazardului, amenințând să zvârle în primejdie ceea ce păruse omogen, expresiv, împlinit, așa încât construire și reconstruire, destrucție și aporturi își succedau și se tamponau neîncetat : peste textul și peste corectura din urmă, peste greșelile scoase și apoi peste îndreptările acelora, înmulțind numărul instabilităților și pe al criteriilor de optare în favoarea uneia sau a alteia dintre forme, iar și iar, sâcâind și sâcâindu-se, parcă sub teama continuă că iar nu a nimerit-o satisfăcător, Ion Barbu modifica, se modifica, remodifica modificările ș.a.m.d. Era tare bântuit sufletește. Mă impresionau îndeosebi mișcătoarele terenuri în care își stabilea scurtă vreme tabăra unor soluții, ca repede să renunțe la ele ». 89)
Alte vârfuri ale poeziei românești capătă suplețe în perioada postbelică a literaturii române, acum numai printr-o distanțare hotărâtă a fiecărui scriitor de presiunile ideologice. Subiectivi, criticii acordă de prin anul 1970 prea mult credit și supraestimează contribuțiile șaizeciștilor. Adevăratele lor merite nu sunt trecute cu vederea nici de către Ion Caraion. El nu vrea să accepte că abia atât de târziu se data iremediabila revoluție în limbajul poetic, renunțarea la convențiile prozodice, la retorism, când ea începuse încă din timpul războiului, cu o generație înainte, între anii 1941-1947. Ion Caraion își propune să inverseze din start datele problemei producerii unei schimbări radicale a limbajului poetic din secolul al XX-lea : întoarce atenția și ceasurile criticilor spre ora normală, mult mai matinală, de vară a literaturii noastre contemporane, când a început și depoetizarea discursului. Kilometrul zero al literaturii actuale n-a fost, cum s-a spus zeci de ani, momentul Labiș din triștii ani ’50. Ci generația ’41 “Albatros”, apoi ”Cercul Literar” de la Sibiu activând tot mai puternic după 1943 – continuând și cu echinoxiștii din Cluj în deceniul următor.
Neomoderniștii n-au apărut fără să fi avut, drept sprijin și impulsionare, o generație de poeți condamnată mult timp să tacă.
La puțin timp după anii debutării lui Nichita Stănescu, Ioan Alexandru, Cezar Baltag, Ion Gheorghe, Constanța Buzea, Adrian Păunescu începuse iar curentul nociv de-a se scrie deseori după tematica, șabloanele redundante impuse de către Partid. Criticul Florin Mihăilescu își propusese programatic, din anul 1972 ca neutralitatea (“autonomia criticii’) față de toate fenomenele literare și grila interpretativă estetico-filozofică să fie două principii deplin respectate, pentru a fi stopată elogierea exclusivă a unui grup literar “șaizecist”, omniprezent în toate posturile de răspundere, în toate mass-mediile: “Iată de ce considerăm că despre semnificațiile lui 1972 ca un an al ofensivei esteticii în domeniile criticii și al cercetării literare mai se poate și mai trebuie să se discute. Stabilirea statutului ontologic al criticii nu este propria ei problemă închisă, ci însăși problema majoră a eficienței funcțiilor ei modelatoare asupra vieții noastre literare. Căci dacă literatura își urmează destinul după propriile ei legi, critica nu reprezintă un simplu epifenomen: ea este dimpotrivă, forma prin care o literatură ajunge în sfârșit la conștiința de sine. Dar până atunci trebuie ca întâi critica însăși să-și recunoască și să-și proclame conștiința existenței sale independente. Și cine alta dacă nu estetica și filozofia artei reprezintă această conștiință a criticii? Autonomia ei nu înseamnă o arbitrară separație de celelalte manifestări ale culturii, ci doar o justă și limpede inserție printre acestea, încât să nu vedem în ea mai mult decât trebuie, dar nici, firește, mai puțin.” 90)
Capitolul ”Îngerul acestui rege adesea gol… (Nichita Stănescu)” din Jurnal I a stârnit, după anul publicării cărții, primele conștientizări ale poeților foarte tineri, optzeciști. Pentru ei, dacă s-ar fi continuat să se scrie la sfârșit de mileniu tot după modelul poeticii neomoderniste, în contextul progreselor poeziei universale, acesta ar fi fost deja un factor al desincronizării accentuate, prin stereotipii discursive. Personalitatea care avea o harismă aparte printre scriitorii români și se dovedise foarte distant față de unii mari poeți ai anilor ’60 era în 1980 ”maestrul Ion Caraion” – cum îi plăcea să-i zică Traian T. Coșovei și alți optzeciști la cenaclul lor de la Universitatea din București. Fără a ignora faptul că Nichita Stănescu reprezenta, mai ales prin volume antologice precum Dreptul la timp, 11 Elegii, Oul și sfera, un reper de necontestat în evoluția poeticității postbelice, Ion Caraion îi critică foarte argumentat tendințele tot mai mari de-a pigmenta limba noastră literară cu un limbaj poetic din ce în ce mai abscons, având prea multe abstractizări, retorisme, platitudini negramaticale, care îi făceau neinteligibile mai ales poemele din a doua parte a creației : « În accepția, așadar, a lui Nichita Stănescu, ce este frumusețea ? Frumusețea e o formă a lipsei de curiozitate – spune autorul. Adică platitudinea ? banalul ? obișnuitul ? apatia ? acel oricum al naturii dintotdeauna indiferente ?[…] viața, societatea, lumea fără metamorfoze?” 91). Ion Caraion face aluzie la dezamăgirea cititorilor când a apărut volumul Roșu vertical, criticând și anacronica substanță filosofică a volumelor Laus Ptolemaei și Împărăția frigului – argotizarea sau inventarea prin licențe poetice a unor termeni prea puțin memorabili : « Seriozitatea poetului e neseriozitatea. Simplele probe de laborator sunt livrate ca produse finite. Pe portative de monotonie folclorică și de cântec de pahar se încearcă mici terori fără viitor, tifla se rostește cu ton marțial, trivialitatea e oferită în staniol ca o păpușă, teribilistele ticuri recoltate ori de pe unde stimulează titluri curioase cu tot dinadinsul : « Plus unu mai puțin », « Albastru de singur », « Coasta rechină », « Foarte câine » […] Vorbirea afectat romantică alternează cu cea lăuteresc-păsărească și întreg ”romanul unui sentiment” lasă regretul unui poet care se alimentează din spectacolele propriei lui anulări ». 92)
Bineînțeles că eseistul Ion Caraion exagerează. Marele Nichita împingea dincolo de limitele semantismului obișnuit, spre inefabil sau spre o uimire catafatică acea metafizică proiectare a conștiinței lui poetice în interiorul limbajului artistic. De fapt Caraion se simțea nedreptățit, ca și alți poeți mai tineri ori de vârsta sa, că existau practici neconvenționale în lumea criticilor – mulți lăudând din servilism pe Adrian Păunescu, Ioan Alexandru sau Nichita Stănescu. La adăpostul înțelegerii greșite a teoriei protocronismului prin elogierea artistică a conducătorului Partidului de către Dumitru Popescu, scriitorii marcanți vor fi impulsionați – după elogierile nejustificate primite din partea unor critici de ocazie – să-și nege talentul, neînnoindu-și periodic stilul, convențiile lor literare care dădeau naștere la sintagme liricoide aglutinate obsedant. Capitolul despre Nichita Stănescu începea printr-o filipică împotriva acestui poet și a criticilor literari – « Dar nu se încruntă nimeni și nu pare nimănui ridicol să se vorbească interminabil (și în termeni înfricoșător de lipsiți de haz, de seriozitate și de spaimă critică) despre fenomenul și fericirea liricii, existenței liricii lui Nichita Stănescu în literatura română. A dispărut simțul proporțiilor ? umorul ? măcar minima decență ? » 93) ; pentru a fi încheiat astfel prin crearea de către unii critici a unui adevărat cult nichita-stănescian : « O critică ipocrită prin generozități, malițioasă prin inconștiență și juvenilă prin elipticitatea răspunderii dispune discreționar de obișnuințele la triumf și de slăbiciunile lui de a se simți bine, de a se simți gâdilat, înclinând-l astfel să creadă că tot ce încredințează hârtiei ar fi material nobil. Așa că poetul, avântat, surâde fără complexe, plin de polenul amorului propriu […]. El are în jur îngeri ; îngere și păsări care îl ciugulesc, îl numără și îl inspiră. Privit însă la plural (fiecare carte a sa propune colecții de atari exemple), îngerul plus îngera acestui rege adesea gol nu par – cuplate – altceva decât o găină cu treponemoză. …ou sont les neiges d’antan ? Nu. Unde sunt marile întrebări ?! Puritatea s-o lăsăm. » 94).

Note

86 I. Caraion, Pălărierul silabelor, editura Cartea Românească, București, 1976, pp. 20-21;

87 Ibidem, p. 25;

88 Ibidem, pp. 25-26;

89 Ibidem, p. 97;

90 Fl. Mihăilescu, art. cit, p. 2;

91 I. Caraion, Jurnal I, Cartea Românească, București, 1980, p. 123;

92 Ibidem, p. 125;

93 Ibidem, p. 104;

94 Ibidem, p. 126.

.  | index










 
poezii poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
poezii Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. poezii
poezii
poezii  Căutare  Agonia - Ateliere Artistice  

Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net

E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate

Top Site-uri Cultura - Join the Cultural Topsites!