România e un fapt care se termină la perspectivă. Totdeauna apogeul a ceva moare în a opta lună. Pentru a trece de această stare de perspectivă trebuie puțină nebunie și puțin salt peste prudență, nu o încălcare a legii ci o trecere exact la limita ei. Să nu fim tradiționali din comoditate, ci din convingere, dacă suntem, să fim răzvrătiți pentru plăcerea orgasmică a revenirii în matcă. Să fim extravaganți pentru a ne oglindi în idei după ce le anunțăm cu ambalaje. Să fim o strofă maltratată dar care își revine prin mânuirea sensului precum cubul Rubik. Să avem curajul de a nu fi plați. Să avem curajul de a nu ne respecta orarul fără ca aceasta să devină o obișnuință sau un viciu. Ci o excepție. Să pasăm argumente și să acceptăm serve de exemple spre a ușura discuția pentru celălalt dacă vedem că nu poate să o ducă.

Să nu credem în nimic fără îndoială. Existența îndoielii asigură fidelitatea față de idee incomparabil mai mult decât axiomele pentru că neagă perfecțiunea și, astfel, e umană. Să fim cursivi și șă avem dicție până și în scrierea și urlarea dezastrelor. S-ar putea să se nască grafologi și foneticieni pentru asta! Să fim cioburile acelea dintr-un ulcior spart care, după lipirea ulciorului rămân pe dinafară și se simt, cum și sunt, în plus. Dar asta nu înainte de a fi noi umbra ulciorului. Să avem perspectiva lui, perspectiva României, și să ne luăm mereu posibilitatea ca după ce am creat o lume, noi să fim în plus. Ca un părinte alungat de-acasă de copii. Să ni se pară normală această relegare în niciunde. Să fie ca o împărtășanie, ca un botez, să ne simțim satisfăcuți ca de un orgasm și psihic, și spiritual, dar și fizic. Să prognozăm, nu să profețim, să ne inventăm rănile abia după ce limbile au deprins a le linge canin. Să putem sângera cu niște mușchi ai sângerării, ca o mimică, sângerarea să poată fi dialectică, paraverbală. Să înțelegem că s-a depus o jertfă de către regnul vegetal pentru ca noi să putem avea cămașă, să respectăm asta!

Perspectiva trebuie siluită până intrăm în vaginul profetismului, căci acesta e deja profetism, începe de acum să nu mai fie prognoză. Să luăm România pe după cap și să nu știe din privirea noastră dacă vrem să o îmbrățișăm sau să o strângem de gât. Să păstreze mereu un grăunte de idee că ar putea avea motive de temere. Să siluim perspectiva idilic și fanatic, fără rușine, gnomic și senzorial, celest și universal, viguros și ancestral, întocmai ca siluirea Anei din Ion al lui Rebreanu, pe pământul arzând de patima sensului său dublu. Să vâslim cu simțul nostru muscular în ea ca și cum ar trebui să nu ne înecăm într-un uragan de încruntare universală și de combustie spațială. Să apăsăm cu dorința de bine, să umilim perspectiva frumos astfel încât penisul voinței noastre să iasă de cealaltă parte a perspectivei cum ar ieși cuiul de cealaltă parte a mâinii lui Cristos.

Să facem din România un spațiu în care contemplarea să fie un motor și nu o trândăvie, unde oasele să țină cu dinții de carne și nu doar să fie un suport pentru ea cum în băi poate fi etajera pentru săpun. Să ne curățim, dar nu doar cu săpun, ci și cu umbra lui, ca și când umbra lui, extrapolată, ar fi obiectul de igienă maximă. Să ne aducem tupeul la un grad de fermitate fără echivoc și să-i confecționăm viciul de a-și fi și anticorp, pentru ca din acest viciu să îi derive supraviețuirea. Să avansăm prin trupul unei fata morgana, să o fi lăsat demult în urmă, dar să credem că o vom ajunge curând. Să ne iubim cu iluzia ei în asudarea unui pat mizerabil făcut din poarta raiului deschisă cu piciorul, doborâtă și trântită pe patru pari, drept picioare. Să cicatrizăm răni înainte de a se fabrica cuțitul lor chiar, să învățăm că o caligrafie a cicatricilor conține de fapt textul unui cântec de lebădă al cărnii. I-am fost textier cu durerea noastră și nu o dată, ne-a durut umbra vinovată și a fost mai grea decât pietrele toate ale lumii.

România se poate schimba ușor dacă după ce îi naștem o altă perspectivă din cea veche le provocăm la incest pe cele două. Ce rezultă va fi o ardere, o floare de flacără în mâna unui grădinar timid dar sufletist. Nu va ieși nimic degenerat, ideile nu au sânge pentru că el a devenit prin abstractizare apă, numai aplicarea lor are un sânge gros ca lianele rutinei. Într-o mare măsură ar trebui să șovăim după fiecare acceptare, tocmai ca să îi dăm ideii și altă posibilitate, un alt culoar. De aceea nu e bine doar să ningă, pentru că nu putem și nu e bine să vedem doar alb. De ce oare iarna ni se recomandă hainele negre dacă nu pentru contrast psihico-ocular? Uneori e liniște ca între două vămi pe unde intră sângele la facere și prin delta scurgerii sale, la moarte. Acea liniște e echilibrul pe care trebuie să i-l dăm României precum unui organism uman, unde se regenerează totul, dar nu și caracterul. Caracterul se îndreaptă prin mentalitatea perspectivei sparte, prin mentalitatea depășirii de sine, chiar și cu aceea a ieșirii din trup. Literalmente niciun silogism , deși e un motor oricare, nu are o defecțiune, nu face niciun popas de la cerc. E perfect. Tocmai de aceea realismul nostru nu poate fi înscris în geometriile savante sau faptice în spațiu. Noi trăim în plan și sabotul secundei e când tocit, când nou ca-n prima zi. Autosugestia noastră îl schimbă pe moment alături de întreaga entropie. Nu, nu e o conspirație universală, dar, concret, ce să facem pentru a curăța vița-de-vie care e România și pentru a naște direct vin vechi? Să avem un optimism realist și crâncen. Să fim crânceni în bunătate, la fel de crânceni ca în ură și să ne negăm pe noi tocmai ca să ne redescoperim din încercările celorlalți de a ne lăuda pentru a ne ridica moralul. Să comunicăm de la egal la egal cu oricine, să tăcem de la egal de la egal cu oricine și să-l facem pe Dumnezeu prin rotație cel mai mare stăpân și cel mai bubos sclav. Unul va fi inventat roata, celălalt va fi împins la ea, tot prin rotație. Să ne ungem egoismul cu sudoarea celuilalt ca să-l facem altruism, apoi, când se va usca va fi echilibru aproape planetar. Să nu credem în zei decât dacă ne simțim egalii lor și când ne uităm în oglindă credem în noi nu fanatic și megaloman, ci realist și ironic, dar, în fond, dureros.

Să nu fim ticăloși și canalii, să vindecăm ticăloșii luându-le mântuitorul dintre ei, deși nu e vina lui că ei sunt ticăloși, iar pe canalii să le mângâiem languros, apoi să le dăm o palmă, pentru a le băga în ceața fatalității noastre. România trebuie reparată și vindecată de contraste prin adâncirea părților lor bune, prin adâncirea contrariilor ca niște gropi care nu se întâlnesc decât în cazanele de jos, din iad.

Pentru a repara România în acest service al nervilor trebuie multă ură în formă și multă iubire în fond. Între fond și formă mai rămâne un spațiu subțire, asemeni aceluia dintre două straturi de piele. Acela trebuie umplut cu veritabilă nebunie, cu adrenalină și cu venin naiv, cu răutatea idealistului copil. Nebunia trebuie să fie impulsul care să dea tonul dezlănțuitei simfonii a pașilor pierduți pe becurile sparte care ne-au luminat sau nu ne-au luminat vreodată calea sau măcar stagnarea. România e ca o roabă cu oragane interne dezasamblate. Ele sunt perfecte sine qua non, dar nu comunică, sunt organe, dar nu un organism. Ar trebui să încleiem România cu clei făcut din oasele noastre. Să miroasă a jertfă, să facem din zidurile plângerii noastre ziduri cu armături de ane pentru vigoarea râderii noastre! Și ele să aibă în burți prunci gravizi cu alți prunci gravizi cu alți prunci și ei cu alții, cu alții și tot așa până reducem lumea la sâmburele din care mărul păcatului a crescut.

România trebuie înnoită cum ai altoi prunii, trebuie iubită cu răceală caldă, trebuie depășită, nu cosmetizată, ci îmbunată, trebuie lucrat la fond, îi trebuie găsit un duhovhic născut din o mamă economistă și un tată poet răzvrătit. Trebuie demonizată și exorcizată să se golească de rău, de iarba rea care trebuie, ca-n Hora unirii, să piară. Să îi umplem răul nu cu bine, ci cu bine și rău, pentru a se putea trăi în ea. Trebuie siluită și timiditatea cu toate organele și prin toate părțile ca un gest de apostolat. Trebuie iubite nu marginile României, formele de relief, vămile, ci umbra pe care o lasă în cer și răcoarea pe care această umbră le-o dă stelelor noastre în noaptea de după amnezia soarelui și a fiscalității credinței. Ce birocratic sună! Prin preoți sună așa, desigur! Vom oscila mereu între curaj și lașitate în termometrul conștiinței în funcție de temperatura impulsului de moment care nouă ne e caracter.Mama noastră nu e generică, legendară parcă, ci e ad-hoc, e carpe diem. Să ne eternizăm ad-hoc-ul! Să ne veșnicim carpe diem-ul! Să ne naștem mama. Acum, după ce ea ne-a născut de atâtea ori, ar fi cazul să ne doară și să o naștem și noi, normal, frumos, ideal, dar realist, cu mâinile noastre, cu sângele și sperma noastră în care sunt planete, universuri și în ele cocoțați dumnezei blânzi, sadici, snobi sau pur și simplu cărnuri abstractizate, după cum grecii ne învățau, din perfecțiune.

Nu trebuie să facem în fapt lucruri eroice, nu trebuie să murim pe front cu arma în mână, trebuie doar să trăim în cotidian cu bunătatea în mână și să-i apăsăm trăgaciul atât de adânc cât să intre până în patul puștii. Nu e nevoie de gesturi de bravadă, totul pleacă de la aruncarea țigării fumate în locurile indicate și sfârșește în sacralitatea păgână a cultului lui Zamolxe. Toate fac mentalitatea. Duplicitatea ei o face viciată, dar viciul e un anticorp pentru perfecțiune, deci, pentru abstractizare, în fond pentru moarte. noi numai imperfecți suntem adaptați să putem trăi pe această planetă pe care nu știu de unde până unde o intitulăm a noastră. Imaginea standard despre om va rămâne nu aceea a pășirii pe lună, ci aceea a coborârii din copac. Rezumându-ne la spiritul românesc ca la un planset oriental domolit de teama nerămânerii în urma unei Europe care ne ia și pe noi ca pe autostopiști trebuie să admitem cel puțin egalitatea cu ceilalți și cel mult superioritatea contextuală. Niciodată superioritatea noastră totală, sau a lor. Așa ceva nu există. E de pus umărul la împins căruța până să devină automobil de lux. Axul central, osiile le are, e deci pe drumul cel bun. Trebuie, e de dorit să fim oameni cărora carnea să le întreacă umbra și creierul carnea, oameni care să cunoască multe și să acționeze în consecință. Să nu fim aventurieri în idei. Aceasta nu înseamnă profetism, ci oportunism hazardat. Nebunia nu constă în a fi aventurier și destrăbălat, ci în a ști să te iei de guler cu marile idei fără să le frângi gâtul, dar să le faci să ți se supună. România trebuie să știe juca șah în orice condiții, chiar dacă de trădările din interior și de complicitatea externă pionii vor fi cameleonici sau chiar vor deveni toți de aceeași culoare.

Trebuie să ne cunoaștem ca să știm ce avem și ca să mutăm în cunoștință de cauză chiar și atunci când cineva mizează doar pe superficialitatea noastră oculară. Chiar și atunci când toți seamănă cu noi, noi suntem datori să știm ce e al nostru și ce avem de făcut. România nu e cortina Europei, cândva a fost poate prologul ei și chiar sufleorul ei devotat în ideea de creștinătate. Să fim buni, dar nu naivi, să știm să speculăm potențialul bun și să ne adorăm valorile dincolo de ipohondrii sau gusturi. Să avem criterii mai presus de păreri și lucruri sacre mai presus de religii. Să nu fim obtuzi și flecari mai mult decât Caragiale, dar numai când suntem ca el. Să ne placă berea dar să știm cât e de vulgară în comparație cu vinul. Să adorăm femeia mai mult divin decât lasciv, să o ridicăm în tăria potenței noastre așa cum dacii își ridicau copiii în furci pentru ploaia pe care o invocau să le cruțe recoltele. Să invocăm astfel facundatorii zei și fecundatoarea ploaie. Dar, ca să coborâm din sofisme și din idei abstracte, trebuie să le aducem cu noi pe pământ. Să le dăm faptelor banale semnificații legendare, astfel dacă nu ne vor cere respect, măcar frisonul facinantului lor periplu ni-l vor cere și li-l vom jertfi. Să facem ca pentru această țara pulsul, bătăile inimii fiecăruia dintre noi să fie zgomotul câte unui Manole izbit de pământ. Astfel, cu acest șir de jertfe sângele va curge caligrafic și nu ni se va părea o groază, ci un fapt firesc să ni-l altoim pe cursurile râurilor interne.

Să respectăm opiniile tuturor, dar să nu avem pietre la noi decât dacă cu ele vrem să facem socluri, să discutăm, să polemizăm și cu Dumnezeu, să nu ne facem mașinăria lui tâmpă, ci anticorpul său, ca să supraviețuiască. Dumnezeu nu ne-a făcut ca să îi fim paiață, ci să îi fim nerv și apropiată răzvrătire. România se poate schimba prin luciditate, vis și jertfă zâmbită, nu prin bocete, rugi și cântece patriotice. Ea se schimbă prin muncă și prin înțelepțire, nu artificial, ci natural, doar impulsul ar trebui să fie unul artificial, dar el poate deveni ușor natural prin asimilare, prin perseverență și persuasiune. Să citim și să ne facem copiii să citească. Cât mai divers și cât mai liber, să-i "desfumurăm", deși citind mult să înțeleagă totuși cât de puțin știe un om pe pământ. Și apoi să ne spună și nouă și să începem să-i credem uitând că noi le-am insuflat fraza. Dar să îi credem fiindcă îi iubim. Aceasta e o păcăleală frumoasă, o manipulare afectuoasă și pozitivă. Nu e denaturare, ci impuls, nu e stagnare sau învârtire în cerc ci împingere de la spate, chiar și dacă aceasta se face cu un șut în fund. Să schimbăm România prin hotărâre de lungă durată, obsesivă, dar senină, întocmai ca acei oameni în creierii cărora se duc bătălii arzătoare, dar ei rămân senini, luminoși, neridați.

Ar mai fi multe de făcut mult mai concrete decât idilica durere pe care eu mi-am exprimat-o aici, dar saltul peste convenții, paranteze, inși dubioși și ilegitimi, cu ajutorul politicii și al administrației cu precădere, cred că se poate schimba mult dacă ne spargem perspectiva cu potența și disperarea sexuală a pușcăriașului care, stând la răcoare zeci de ani nu a mai atins o femeie, dar nu se schimbă în bine. Cam așa ne-am comportat noi cu libertatea din păcate și dintr-un act sexual de comun acord a ieșit viol în toată regula. Nu e bună sălbăticia. Trebuie tandrețe, trebuie fior matematic înainte de a trebui fior poetic, fiindcă nu răzvrătirea, visul le lipsesc românilor, ci fermitatea matematică a caracterului, în parte. Să fim și pragmatici, dar nu din topor, ci oameni care să știe câte căi au către câte uși, dar și că în spatele ușilor personajele spre care merg s-ar putea să se schimbe între ele sau chiar să piară. Înainte de toate să iubim România și noaptea, după ce adormim, sufletul să ne iasă din trup, să îngenuncheze în fața noastră și să ne roage ca pe Dumnezeu să fie mai bine în România. Să ne spunem rugăciuni nouă înșine pentru că Dumnezeu e și în noi. Se vor schimba multe și astfel apogeul a ceva se va naște normal în a noua lună și va fi un apogeu continuu pentru că omul dincolo de un infinit numeric, e un infinit spiritual, el e sistemul nervos al Universului și calmul de apoi al lumii sale.

Darie Ducan