Ideea și înțelesul căutate în natură

-mai multe întrebări –

Înainte de Preambul

Părerea umană, devenită o piatră la temelia tuturor cunoștințelor sale, că nici o altă parte a naturii nu posedă capacitatea de a avea o logică, de a manipula idei și de a utiliza înțelesuri și raționamente face ca o discuție pe acest subiect să pară oricui, a fi de natură science- fiction.
Pe de altă parte, pretenția că celelalte ființe de pe pământ nu sunt cele care fac legătura dintre amorf și viul uman, atât fiziologic, cât și pe parcursul ( pe treptele) dezvoltării sale intelectuale, nu este rezonabilă.
Ipoteza că ideile nu sunt o fabricație strict a minții umane merită să fie dezbătută, cel puțin ca și o cale de demontare inversă a înțelegerii modului cum funcționează această fabrică.

Omul este parte a naturii, în afara capacității sale de a gândi! Așa se consideră atunci când se privește spre mintea umană și apoi spre natură, de către o aceeași minte umană.
Efortul de a privi din afara minții umane spre o posibilă ,,minte,, a naturii, cea care este mai aproape de realitate și din care s-a desprins ceea ce este acum forța creerului omului este un experiment dificil și presărat cu piedici.

Ce avantaj ar avea un asemenea demers, ( experiment de gândire) ? Prin încercarea de a înțelege măcar o mică parte ascunsă, a naturii, se catalizează ( cel puțin) efortul de a înțelege părțile ascunse ale gandirii omului.

Majoritatea întrebărilor și a afirmațiilor din text sunt sub acest semn.


Notă: În aceeași idee, cititorilor interesați li se recomandă parcurgerea inițială a textelor ,, Dialog despre realitate,, și ,, O perspectivă filozofică a TIS- gândirea prin resituare- operatorii nearmonici,, .


1. Preambul

Aplicarea ideii de dez-armonizare a științelor pentru a reface locul filozofiei în concertul acestora este un pas necesar și obligatoriu. Opinia actuală a gândirii din științe despre filozofie, ca despre o știință recapitulativă și paralelă cu mersul cunoașterii științiifice este neproductivă.

Este filozofia o știință armonică? Sau, este posibil ca filozofia să combine dificultățile dintre percepție și concept? Experimentul este forma de confirmare finală, armonică, sau acceptul despre o confirmare posibilă este suficient? Mersul cunoașterii este unul pragmatic și practic mereu sau este necesar acceptul unui nou drum, nebătătorit prin clasicismul științific? Drum pe care să se caute natura într-o nouă formă, cea eliberată și de către religii și de către cunoașterea științifică. Nimenii nu cunoaște dacă forma naturii și conținutul procesual al acesteia sunt cele pe care le ,,vedem,, noi, sau sunt altele, surprinzător de diferite.

În ce constă armonia filozofiei? În frumusețe, ca și cea a armoniei matematicii.
De ce este tentată gândirea umană spre frumusețe? Pentru împăcare? Pentru imitarea naturii? Dar dacă natura deja este rezultatul unei împăcări între legi și mediu, situate undeva pe un drum, spre real?

2. Ideea

Natura este o scădere entropică, fiind un rezultat al realului. Omul este un rezultat al scăderii naturii. Scăderea transformă realul dizarmonic în armonie.
Acest proces de reducere se coagulează în idei. Adică : ideea este un rezultat al coagularii realului, în urma unui proces de armonizare datorat izvorârii permanente din realitate și a disipării acestuia în timp.
De aceea cunoașterea își are limitele în armonie. Doar dez-armonizând realul se poate pătrunde spre realitate, prin de-coagulare și prin ruperea ideii în segmentele sale de constituire.
În acest caz frumusețea este cea mai înaltă poziție de situare a omului în real, fiind un perete între acesta și real și o mască a frumuseții, aplicate ideii.

Ideea nu aparține omului ? ( Platon)

Ideea poate fi înțeleasă. Înțelesul este al omului. O idee există dacă este înțeleasă? Sau, ideea este independentă de înțeles ?

Cine provoacă idei?
Cine poate emite, crea sau întemeia idei?
Totuși, cine poate să spună ceva despre idee în afara utilizării unei idei pentru a spune?

2.1. Descinderea ideii.

Ideea este o observabilă logică a legilor și a mediului pe care înțelesul o poate recepta.
Dacă noțiunea de ,,informație,, nu ar fi perimată, născută conjunctural și consolidată în prea multele sale înțelesuri, ar fi fost aici o posibilitate de spune că cel puțin suma, sau simbioza dintre idee și înțeles constitue fondul informațional al minții omului dar și al naturii.

3. Legi și mediu

Care este diferența între mediu și lege?
Legea este primul pas al lumii. Mediul este al doilea pas. Singura diferență constă în momentele temporale în care acestea descind din realitate. Legea este gustul fructului, mediul este pulpa fructului. Fructul este consumat pentru gustul lui. Legea este cauzalitatea mediului.

Mediul și legea sunt perechea biunivocă a facerii. Orice lege se manifestă obligatoriu sau nu, într-un mediu?

De ce este impusă nevoia existenței unui mediu între punctele unui câmp informațional?

Accesul la legi este intermediat de idee. Descinderea legilor prin înțeles nu atinge ideea. Adică, în raport cu înțelesul ideea este un invariant informațional al unui proces. Legile au ca punct de înțeles un efect dat de un invariant. Îmbrăcarea matematică a invariantului este o inspirație ( o variantă logică de percepție) a minții sau o frumusețe de sine a naturii?

Invarianții însă, sunt părți ale manifestărilor mediului! Legile devin descrieri ale unor neschimbări ale unor atribute ale mediului. (Acest punct de logică este pe cale de a deveni un paradox. ) Cum se identifică legile în afara invariaților pe care se presupune că îi generează în mediu. (Pe aici poate fi portița spre dez-armonia realului și drumul cel nou al cunoașterii.)

Ce fel de legi sunt cele care pot fi descrise în acest mod de către om?

Platona a împăcat lumea printr-o paradigmă încă acceptată unanim, prin paradigma frumuseții logice a ideii. Prin frumusețe Platon a atribuit ideii întregul ascunziș al privirii omului spre realitate. Adică a blocat pentru multă vreme drumul spre real.

Ce este armonie în a inventa ideea?
Ideea în sine este armonia filozofiei?
Sau ideea în sine este înțelesul ?
Sau ideea este scopul lucrurilor, înaintea dispariției lor entropice.

(Resituarea se traduce în filozofie prin schimbarea continuă a paradigmei, chiar abandonul conștient al acesteia. Orice cunoaștere se va înneca în propria sa formă de paradigmă prin tinderea spre instaurarea definitivă a acesteia.)
Cunoașterea prin frumusețea ideii este instaurată nu doar de o filozofie primară, ce pare definitivă, ci și de ajutorul pe care îl aduce acestei neputințe ființa umană, al cărei aluat este același cu cel al naturii frumuseții ideii.

Înțelesul se oprește la marginea imaginarului. Contrar unor posibilități de a afirma despre imaginar că este clădit pe câmpul înțelesului, se pare că locul înțelesului este pe o graniță aflată între real și imaginar. Pentru a descrie logica imaginarului este nevoie să vorbim despre un ,,non-înțeles,, care trebuie privit dintr-o altă perspectivă și al cărui studiu merită osteneala unor oameni. Nu este exclus să fie necesară o aceeași nevoie de a privi ,,non-înțelesul,, pentru a putea privi cu un scop declarat ,, înțelesul,,.

Ideea este omniprezentă. Înțelesul cuprinde tentativa naturală, cea de coagulare a reducerii entropice a naturii, în consistența gândirii omului.

3.1. Timp și proces

Percepția timpului este similară cu percepția ideii. De fapt cea mai completă idee, stocată natural în om, este ideea timpului.
Se poate spune că percepția timpului este una de adevăr. Timpul este o idee care se asimilează natural prin înțeles, fără a fi despărțită de acesta.

Ce este înțeles și ce este adevăr? Ce se înțelege, devine adevăr? Ce se înțelege devine adevăr doar în relația de accept al ideii, poate si mai puțin, de percepție a unei idei.
Adevărul devine disponibil înțelesului, dar nu este determinat de înțeles.
Procesul este un adevăr al naturii. Timpul fiind unul dintre procesele vizibile.

( Nu omul fizic este un proces și nici efectele lui în natură. Singurul atribut al omului care în dă acestuia caracterul de proces este limbajul. Mai precis, cauza limbajului omului este un proces (necunoscută).)

4. Relația legi-mediu

Se poate presupune că nu există Legi, ci doar mediu cu atribute.
Se poate presupune că nu există Mediu ci doar joncțiuni, sau interacțiuni ale unor procese.
Dar nu se pot demonstra cele două presupuneri.
Procesele nu se pot susține ca singure existente din cauza diversității lor. Diversitatea este o descriere cauzală care presupune reguli sau legi în afara proceselor.

Informația leagă legea de mediu. Reacția mediului este constituirea procesului. La rândul său informația devine un proces generalizat, cel care umple spațiul cauzal dintre lege si mediu.

4.1. Informația

Informația ca și proces este la fel de necunoscută ca și timpul.
Doar paradigma faptului că omul utilizează si prin propria sa constituență informația altfel decât timpul face să se creadă că informația îi este cunoscută.
De fapt informația, ca și proces al realului, este mai puțin posibil de a fi cunoscută decât timpul.
Specia informațională ( Nicolae F. Pinte) face prima etapă de creștere prin resituare spre cunoașterea informațională flexibilă a fenomenelor, deschizând drumul (o portiță) spre proces, mediu și lege.
Cunoașterea proceselor, a mediului și a legilor are ca drum posibil al minții, drumul resituării.

Fiecare proces se constitue din mediu prin existența interioară a legilor mari, acele legii informaționale care se ascund în spatele invarianților manifești în mediu. (Exemple de invarianți: viteza luminii, accelerația gravitațională, reluctanța, rezistivitatea, impermeabilitatea, căldura specifică, masa, temperatura de saturație, temperatura absolută, etc)

Fenomenele se constitue din procese ca urmare a imaginlor prin care se manifestă în real transformările de mediu. Fenomenele nu au consitență asupra mediului, sunt doar relevee fotografice informanțioanale ale minții umane. Fenomenele sunt privirile simțurilor noastre înspre manifestări ale proceselor. Mediul despre care se vorbește în text nu este cel pe care îl percepem prin simțuri. Acel mediu este de asemenea un proces al realului.

La fel energiei, informația este vizibilă prin formele ei.
Timpul, informația și energia sunt trei dintre procesele intuibile de către om dar a căror cunoaștere este momentan intangibilă.

Abordabile sunt formele acestora:
-forme de energie
-forme de timp
-forme de informație (aici denumirea dată acestui proces suferă)

Ordinea enumerării este dată de gradul de ascundere al acestor procese. Informația rămâne cea mai ascunsă cunoașterii, contrar percepței comune despre aceasta.

Exemple de forme de informație:
- Omul este o formă de informație. Prin forma sa informațională omul se poate resitua. Din acestă cauză a și reusit să devină OM. El s-a resituat, adică s-a reașezat informațional în raport cu natura și cu sine.
(la fel alpinistului care se resitează permanent pe parcursul urcării) Omul de fapt s-a așezat pe axa timpului preluând ideea timpului din natură.

- Viul este o formă de informație dar și un proces. Viul care este în noi și în jurul nostru este doar o formă pe care încercăm să o înțelegem. De aceea, în viul din noi vedem doar fenomenul despre viu, ceea ce este valabil pentru percepția umană a oricărui fenomen. Înțelegerea acestei idei este mai mult decât tulburătoare.

5. Înțelesul

Unde este locul înțelesului în acest lanț ?: realitate, lege, mediu, proces, informație, real sau imaginar, idee, fenomen, observabile, viul, simțuri, gândire, om.
Unii s-ar repezi să spună că este obligatoriu undeva între simțuri, gândire, om.
Consider însă că înțelesul nu este propriu doar omului ci este la fel ideii, un atribut și un constituent al naturii. Natura începe a fi undeva între treptele de descindere mediu – proces, conținând informație, real sau imaginar, idee, fenomen, observabile, viul, simțuri, gândire, om.

Informația are o natură duală: idee și înțeles.

Ideea este un conținut informațional iar înțelesul un purtător informațional al informtiei.

Fără înțeles ideea ori se oprește, ori dispare, pentru receptorul uman.

Atât ideea cât și înțelesul sunt undeva deasupra omului.