Mă cațăr ca un copil și mă prind de un jnepen care tinde să iasă din rădăcini neputincios. Sunt gata să mă predau; simt că nu mai are niciun rost toată lupta. Oare de ce vrem să ajungem tot mai sus noi, cuceritorii pământului sau ce… mă rog. Auzisem că omul e bine să trăiască cu natura și nu să lupte cu ea, întotdeauna natura v-a ieși învingătoare. În cele din urmă simt ceva solid sub piciorul drept, după atâtea zbateri era și cazul. Rădăcinile rămân la locul lor, iar eu îmi trag răsuflarea ușurat. Vreau să mă uit în jos, dar refuz imediat și amân să admir panorama pe mai târziu, căutând cu mâna disperat, un alt punct de sprijin, ceva mai sus, că… ascensiunea ne omoară până la urmă, ne sugrumăm singuri de… rarefiere.
Sculele parcă sunt pierdute și nefolositoare, a… folosesc la ceva, mă trag în jos. Tot ce am învățat din atâtea ascensiuni se reduce la instinctul meu de conservare… iată, nu dă greș. Am găsit în sfârșit o bucățică de rocă bine înfiptă și hop, mai sus.
Mi-am permis să mă uit în sus că… acolo am voie și am văzut un soi de platformă la vreo cinci, șase metri. M-am bucurat ca un copil, în sfârșit puteam să mă odihnesc puțin și să-mi admir munca, dar până acolo… mai aveam de tras.
Am văzut o crăpătură și imediat m-am gândit să-mi fac o asigurare pe viață, nu se știe niciodată când te paște necazul. Cu gândul la ce am să văd grandios de acolo de sus, parcă eram mai optimist și prizele erau mai generoase cu mine. Luptam într-o frenezie, hotărât să gust din acea plăcere formidabilă, aceea de a avea plăcerea câștigătorului.
Se spune că nu este bine să te bucuri înainte, nici n-am făcut-o, dar priza de la picior mi-a cedat, noroc că nu se mai află nimeni sub mine, că-i era viața în pericol. Tocmai de aceea în ascensiune e bine să lupți… așa de unul singur… pentru siguranță… nu pentru a lui… nu, a ta… acolo e problema.
Agățat în mâna dreaptă pentru că numai acolo mai am avut ceva solid de care să mă prind, mă bucuram în sinea mea, încă odată că sunt singur. Omul când te vede la greu, te ajută… să cazi. Așa că… dacă n-am avut niciun ajutor și căutându-mi singur în disperarea mea drumul, am găsit în sfârșit un punct de sprijin, dar mi-am dat seama că aia cu ținutul planetei e țeapă… eu de-abia am putut să mă țin pe mine, dar pământul. Uite-așa priză după priză, că pilele au picat de mult, am ajuns în locul cu pricina. Nu sus de tot, nu… la mansardă, e un pic mai întunecos așa… da… sunt acoperit de vârf și am priveliște.
Marele platou care se vedea de jos, nu era decât o mică treaptă pe care abia puteam să-mi odihnesc spatele, în sfârșit în siguranță. Norii se jucau la picioarele mele și printre ei se vedea departe o mică civilizație pierdută în ceață, între ea și mine era o barieră de verdeață plină cu tot felul de fiare cu care trebuia să mă împrietenesc dacă vroiam să rămân întreg.
Fără să vrem ne rupem de realitate pentru că vrem a ne pierde în ceva mai bun și aproape întotdeauna în frumosul, bunul acela; se găsește răul de care nu avem nevoie în momentele respective, totul este să nu clacăm și să ne folosim de adrenalină.