agonia
romana

v3
 

Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission Contact | Înscrie-te
poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
armana Poezii, Poezie deutsch Poezii, Poezie english Poezii, Poezie espanol Poezii, Poezie francais Poezii, Poezie italiano Poezii, Poezie japanese Poezii, Poezie portugues Poezii, Poezie romana Poezii, Poezie russkaia Poezii, Poezie

Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara

Poezii Romnesti - Romanian Poetry

poezii


 


Texte de acelaşi autor


Traduceri ale acestui text
0

 Comentariile membrilor


print e-mail
Vizionări: 5075 .



Între spațiu și timp
eseu [ ]
Fragment din "Pădurea altfel"

- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - -
de [Robin ]

2009-05-27  |     | 



Între spațiu și timp

Obiectiv vorbind, între spațiu și timp, între materie și energie, între bine și rău etc. ne aflăm noi, cei care viețuim pe această planetă. Cele două coordonate principale, spațiu și timp, ne leagă într-un fel de imensitatea Universului, dându-ne posibilitatea să ne identificăm cu noi înșine. Fără spațiu și fără timp, am fi imposibil de găsit și de regăsit. Am fi pierduți pretutindenea, peste tot și nicăieri. Am fi irecuperabili și nu pentru o zi, ci pentru totdeauna. Cu spațiul nostru de jur împrejur și cu timpul în noi este foarte ușor să ne localizăm undeva și să ne creăm propria istorie.
Mai mult decât noi și decât toate celelalte ființe, pădurea își ocupă spațiul, sfințindu-l odată cu trecerea timpului. Prezența ei într-un anumit teritoriu și pentru o perioadă mai lungă de timp lasă amprente adânci pe spatele vremurilor. Influența pădurii în intimitatea spațiului se regăsește în orice. Prin ecosistem, abstractul devine concret și urâtul frumos, până când spațiul devine identificabil în ceva anume. Așa se face că multe locuri poartă nume de specii de arbori sau de asociații vegetale, precum: Mesteacăn, Molid, Frasin, Paltin, Fag (toate acestea sunt localități din județul Suceava) sau Făget, Ariniș, Mestecăniș etc.
Spațiul și timpul sunt două noțiuni care nu pot fi comparate între ele, dar care se află în relații de complementaritate. Orice ființă vie nu poate să existe în afara timpului și a spațiului său. Chiar dacă la un moment dat am amintit că pădurea trăiește în afara timpului, am făcut-o într-un sens simbolic, scopul principal fiind acela de a scoate în evidență măreția ei fără limite. Tratând-o în acest fel, am pus-o practic pe picior de egalitate cu Timpul, trecând pragul care desparte lumea noastră de veșnicie. Doar acest mod de abordare face ca pădurea să fie privilegiată în raport cu spațiul și timpul său și față de celelalte componente ale lumii vii. În rest, nicio altfel de populație nu poate fi desprinsă de mediul de viață, puternic marcat de un anumit loc și de timpul care se scurge invariabil pe deasupra tuturor.
Când ne referim la spațiu, gândirea ne conduce de fiecare dată la ceva static, nemișcat. Chiar și în lucrarea de față, foarte adesea înlocuim denumirea de spațiu cu alți termeni, precum: loc, teren sau teritoriu, care nu modifică sensul noțiunii, deoarece prezintă aceeași lipsă de inerție în interpretare. Dimpotrivă, atunci când privirile noastre sunt orientate către timp, imaginea lui ni se relevă ca ceva care se scurge în mod continuu și invariabil. Ceva care trece pe deasupra spațiului, antrenând în această mișcare toate ființele vii și întreaga creație umană. Pentru spațiu însă, privit în ansamblul lui, parcă timpul nu mai are putere. Vremea lui vine și pleacă, fără ca timpul să lase urme prea adânci pe obrazul acestuia. Spre deosebire de spațiu, timpul ființelor vii este limitat. Singură pădurea, dacă nu suferă perturbații, acceptă doar transformări nesemnificative în timp, motiv pentru care adesea suntem incapabili să o separăm de spațiul din care ea face parte. Așa se face că ecosistemul în ansamblul lui nu cuprinde doar biocenoza și populațiile vii care se regăsesc în ea, ci și mediul de viață pe care se sprijină această biocenoză și care o influențează, făcând-o să aibă integralitate și echilibru dinamic.
Analizate împreună, cele două concepte au fost în măsură să dea naștere unei noi discipline silvice: stațiunea forestieră, în care au fost adunate la un loc substratul litologic (roca și/sau materialul parental ), relieful, clima și vegetația. Iar peste toate acestea, am descoperit că se așterne timpul, din amprentele căruia am desprins concluzii semnificative cu privire la un anumit teritoriu, omogen sub raportul intensității factorilor menționați, care poate să fie, din punct de vedere calitativ, mai favorabil sau mai puțin favorabil vegetației forestiere.
Modul în care spațiul se prezintă astăzi reflectă, de fapt, un anumit stadiu al evoluției lui. Pentru că și el, ca și Universul din care face parte, este supus acestui proces evolutiv (a nu se confunda cu teoriile evoluționiste). Ceea ce poate să facă bine unui teritoriu (spațiu) este în (cea mai) mare măsură vegetația (în special cea forestieră) și timpul. Rezultă de aici, din această mențiune, că nicio stațiune nu poate fi corectată mai profund, în timp, decât prin vegetație.
Ca de obicei, în ultimii ani sau decenii am fost „furați” de realizările record obținute în agricultură, pe baza unor soluții adoptate în privința așa-zisului proces de ameliorare a solului, care are la bază folosirea de îngrășăminte chimice, amendamente calcice pentru corectarea reacției solului, care uneori este prea acidă etc. Aplicându-le, nu am făcut altceva decât să drogăm solul și să-l obligăm la un comportament anormal. De fapt, „corectându-l”, l-am condamnat la involuție. Aplicându-i strategii bazate pe modele artificiale și nu în conformitate cu principiile naturii, am îndepărtat un drum de ținta către care era orientat. În aceste condiții, ne întrebăm firesc, până când ne vom păstra pe noi această haină care ne dă dreptul la autoritate și la convingerea că planurile noastre pot ieși foarte bine din sfera firescului și a modelelor naturale și cu toate acestea să fie și eficiente? Pentru că sub nicio formă apucăturile noastre necontrolate nu vor putea să ne mențină într-o lume care se sprijină pe alte coordonate decât cele pe care le vedem noi. Și cât de simplu ar fi să imităm natura în toată splendoarea ei, cu atât mai mult cu cât ea se regăsește arhivată în noi, în celulele trupului și în energia spiritului, încă de la geneză!
Între spațiu și timp pădurea se manifestă ca un element de continuitate. Și de legătură. Fără pădure, timpul s-ar pierde haotic peste trupul (în această ipostază) dezbrăcat al pământului, nemaifiind în măsură să găzduiască între limitele lui o istorie atât de zbuciumată și atât de interesantă. Și nici chipul planetei, văzut din spațiu, nu ar mai avea înfățișarea unui înger albastru, capabil să-și protejeze în condiții de siguranță sursa de lumină și de energie. Fără pădure, spațiul și timpul s-ar prezenta ca două șine de cale ferată care au o traiectorie lungă, dar care nu se pot intersecta nicicând. Așadar, pădurea este liantul care unește spațiul și timpul, le îmbină și le obligă la o formare și re-formare continuă. Și tot ea este cea care ne îndulcește mediul de viață, făcându-l accesibil tuturor celorlalte forme vii. Ne face să fim parteneri cu mediul în care ne trăim viața și contemporani cu timpul pe care îl administrăm.
În brațele pădurii, timpul își caută spațiul lui, sprijinindu-se pe coate de un Univers îngăduitor. Din când în când își privește opera pe care a clădit-o, iar de bucuria pe care o trăiește la cote maxime, ascunde în scoarța arborilor familiarizați cu el, urme ale trecerii evidente. Ca să nu uite, să nu uităm și să nu se uite niciodată care este cu adevărat misiunea noastră, a fiecăruia. Acest obicei timpul l-a impus și pentru ca fiecare individ vegetal, ca și fiecare dintre noi de altfel, să învețe și să învățăm că trecerea prin viață, fără urme, înseamnă pierdere de vreme. Este ca și cum ne-am descoperi în fața Soarelui și ne-am abandona lui, atunci când cerul este ecranat de nori. Ca și cum în spatele nostru și în fața noastră nu s-ar afla nimic, pentru că nu am fost în stare să punem ceva la temelia care ne menține în poziție verticală și în coordonate sigure.
Pe urmele timpului, pădurea își caută nerăbdătoare rostul și dorința de înălțare. Cu cât acesta trece mai ademenitor, cu atât mai mult pădurea își deschide sufletul înspre sursa care îi adapă setea de lumină, plătind un preț invers, pe care noi nu l-am înțeles niciodată: echilibrul. Acceptând trecerea timpului ca pe un firesc al legilor stabilite în lumea primară, pădurea se contopește cu stațiunea, pe care o ocupă, devenind spațiu. Și nu unul oarecare, ci unul care se lasă modelat și care se modelează el însuși în acuarela anotimpurilor. Răspunde, în acest fel, dorinței destinului de a acționa euristic la un semnal, pe care îl primește întotdeauna de sus. Răspunde și dorinței planetei de a-și schimba periodic îmbrăcămintea. Și nu în ultimul rând, răspunde și dorinței noastre de a ne ferici prin cuminecarea ochilor la fiecare răsărit de Soare.
Plăcerea ecosistemului de a umple golul situat între două lucruri mărginite de o parte și de alta de infinit, se regăsește cel mai bine proiectată în legăturile care se formează între indivizii vegetali, care compun o comunitate. Datorită respectului reciproc care se formează și care este foarte evident, în fiecare ecosistem forestier se identifică forme echilibrate de conviețuire, care fac lumea vegetală să pară mult mai interesantă decât o percepem noi. Legăturile dintre indivizi sunt atât de solide și de stabile, încât nimeni și nimic nu le poate separa sau rupe. Și ca un făcut, în cadrul acestei ambianțe dintre spațiu și timp, de această dată la cele mai ridicate cote, ceea ce face posibilă o imitație a perfecțiunii este tot legea. Succesiunea speciilor, desfășurarea fazelor fenologice, precum și celelalte manifestări vizibile dintr-un arboret se exercită după un program conturat în cadrul unor legități durabile. Micile întârzieri sau devansări ale desfășurării unor faze sunt condiționate climatic, dar întotdeauna se încadrează în limitele stabilite prin „program”. Nimic nu pare a fi întâmplător în interiorul unei păduri. Totul funcționează în pielea unui organism unitar, înzestrat cu calități monitorizate divin și cu o sănătate solid conturată. Pentru că aici spațiul și timpul și-au dat mâna și au realizat, simbiotic, o alianță puternică.
Pe un anumit teritoriu din cadrul unui etaj fitoclimatic, timpul creează indivizilor însușiri specifice, cu ajutorul cărora aceștia să fie în măsură să învingă vremurile. Prin încrucișările nedirijate și total întâmplătoare care se realizează în viața unei comunități mari de arbori, în timp au apărut forme și varietăți noi în cadrul aceleiași specii, care păstrează cu sfințenie informația primară din codul genetic, dar care la nivelul lor, prezintă anumite modificări ușoare, vizibile cu ochiul liber. Aceste varietăți și forme de indivizi din cadrul aceleiași specii, ușor diferite față de forma tipică a speciei, au fost denumite ecotipuri. În ceea ce ne privește, despre aceste forme noi de indivizi credem că este doar o manifestare a trăsăturilor climatice și fizico-geografice ale unui anumit teritoriu, condiționată de timp și nu un pas care să se identifice cu un oarecare gen de evoluție. Atât de bine diversifică timpul orice formă de viață dintr-un spațiu anume, încât suntem tentați să credem că, dacă nu ar fi așa, veșnicia nu ar mai apărea atât de interesantă. Ar fi, poate, plictisitoare și greu de înțeles și nu ar mai avea aprinsă în ea flacăra tentației și a curiozității. Și nici nouă nu ne-ar mai trebui s-o cunoaștem și s-o trăim.
Așadar, frământările care se cuprind în intervalul dintre spațiu și timp se prezintă de fiecare dată în forme de viață bine organizate, care sunt în măsură să creeze echilibru și stabilitate. Cu toate acestea, nimic nu ar putea să reziste timpului dacă spațiul nu ar fi ocupat de pădure într-o proporție care să-l satisfacă. Dacă arborii nu ar fi învins spațiul, probabil că nimeni și nimic de pe planeta noastră nu ar mai fi fost capabil să învingă timpul. Eventual într-o măsură nesatisfăcătoare nouă, doar planeta singură ar putea face acest lucru, dar victoria pe care ar obține într-o asemenea ipostază nu ar mai avea nicio valoare, pentru că lipsa vieții înseamnă lipsa de conștiință divină. Victoria pădurii asupra timpului și a spațiului se regăsește în pământul pe care îl restructurează și îl fertilizează sau în peisajul, pe care îl înfrumusețează în modul cel mai sublim și mai original cu putință. Dar mai ales în oxigenul pe care îl fabrică permanent, fără de care viața s-ar stinge ireversibil.

.  | index










 
poezii poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
poezii Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. poezii
poezii
poezii  Căutare  Agonia - Ateliere Artistice  

Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net

E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate

Top Site-uri Cultura - Join the Cultural Topsites!