SPIRITUL COPILÃRIEI

Oricât vom încerca să spunem că numai suntem copii, nu vom putea să ne despărțim de ceea ce am trăit în copilărie. Foarte mulți psihologi au constatat în studiile lor că perioada copilăriei ne rămâne încrustată în sufletul și inima noastră pentru totdeauna. Nu aș putea să spun astăzi că am avut o copilărie frumoasă sau fericită. În adâncul inimii mele totul a fost foarte frumos.
Chiar daca azi văd lucrurile cu totul altfel, aș putea spune că a fost greu, că am fost frustrat de anumite lucruri, totuși am rămas în suflet cu imaginile cele mai frumoase ale timpului de atunci. Nu am avut mamă de la o vârstă imemorială, dar asta nu m-a împiedicat să fiu copil. Mediul în care am crescut nu mi-a lăsat timpul necesar pentru a crede că nu sunt fericit cu ce am, sau că alții au mai mult ca mine. M-am mulțumit cu puțin, ca și alții cu mult. Pentru acest motiv totul pentru mine avea o frumusețe deosebita. Mergând cu vitele la pășune îmi găseam satisfacții în a privi câmpul ca pe un univers infinit, în care descopeream că totul este plin de viață. Iarba și florile, aveau pentru mine un impact deosebit, ținându-mi tovărășie ca și o haină ce este mereu cu tine. Miile de gângănii ce formau o altă lume plină de mister, mă făceau să văd în mișcările lor permanente că ele au un rol deosebit în spațiul înconjurător.
Mă fascinau mușuroaiele cu furnici în continuă mișcare, ce nu își întrerupeau munca niciodată. Albinele și bondarii, ce zburau prin florile câmpului, într-un permanent du-te vino, formau niște escadrile permanente de avioane imaginare, care se luptau pentru aerodromurile lor de flori, dirijate de turnuri de control fără dispeceri autorizați. Însoțit îndeaproape de veșnic flămânzii mei boi, care oricât mâncau ziua, seara ajungeau acasă tot flămânzi, iar tatăl meu mă punea să le mai dau ceva lucernă amestecată cu paie de mâncare și pentru noaptea. În câmpul deschis aveam libertatea să gândesc ce vreau. Călătoream cu norii împreună spre acele mirifice meleaguri ale poveștilor cu zâne frumoase, cu împărați drepți și buni, cu acei viteji ce nu puteau fi bătuți în lupta nici de cei mai fioroși zmei. Soarele era și el un prieten bun ce mă însoțea, fiindu-mi aliat dar și dușman. Când se ascundea în nori îmi părea rău, iar când strălucea arzător mă ascundea de razele lui sub diferite tufe de fel de fel de copăcei, sau chiar prin lanul de păpușoi, devenit în plinul verii, o adevărată pădure misterioasă.
Nimic nu avea vreo importanță deosebită. Totul decurgea normal din punctul de vedere al copilului ce aștepta să vină seara, să ajungă acasă, să mănânce și să se culce legănat de vise, în care săreai din somn, căci îți lua jitarul vitele, pentru că intraseră în cine știe ce lanuri străine de ale tale. Viața își ducea cursul ei normal. Necazurile de azi erau bucuriile de mâine, astfel că niciodată nu aveai timp să te cuprindă plictiseala sau alte griji. Grijile le aveau părinții, căci pe ei îi auzeam că au anumite lucruri de făcut mâine, și nu altădată.

ăă