COMPLEXUL LILLA

I. Dispretul fata de conditia umana
II. Criza comunicarii în „Luceafarul”
III. Oda dimensiunii faustice a omului
IV. „Sarman”: între conditie fireasca si dispret
V. Biografia personajului eminescian

Motto: „Amicul meu, ai alegerea între doua lucruri: între urât, ordinar, meschin si între durere, pasiune, turbare... între Lilla si mine” (Avatarii faraonului Tla).

I. Dispretul fata de conditia umana
Creatia artistica a lui Eminescu poate fi împartita în mai multe etape, dar doua vârste se disting categoric: cea de tinerete si cea de maturitate, avântul tineretii si meditatia profunda a maturitatii. Dispretul initial fata de conditia umana se completeaza cu revenirea la aceasta în ritmuri elogioase. Or, creatia eminesciana tenteaza discutii anume pe acest subiect destul de semnificativ pentru a se putea anunta astfel modernismul secolului al XX-lea.

Personajul eminescian este profund marcat de un dispret categoric la adresa conditiei umane. În special, cel masculin se evidentiaza prin critica adusa, din aceasta perspectiva, ipostazelor feminine. Naratorul din proza si poeme sau eul liric din poezie este, în esenta, unul masculin, cu rezerve pentru gândirea feminina. Acesta este permanent respinsa: „Daca ai fi o stea din cer, te-as iubi vesnic”, spune Ieronim în scrisoarea adresata Cezarei (Cezara). Sunt câteva ipostaze ale acestui cuplu neînteles: el o doreste si ea nu accepta (Pe lânga plopii fara sot), ea îl accepta – el o respinge (Floare albastra) sau se ajunge la formarea unui cuplu fericit (Sara pe deal), desi gradul de afectiune este de fiecare data diferit. Problema de care sufera eul eminescian este evocata cel mai bine în penultima strofa din poezia Pe lânga plopii fara sot: „Caci azi le semeni tuturor / la umblet si la port / si te privesc nepasator / cu-n rece ochi de mort”. Pe de alta parte, privita ironic, „femeia are minte scurta, poale lungi” (Scrisoarea V). Solutia de salvare a cuplului ar fi numai conditia impusa de verbul „a trebui”: „Tu trebuia sa te cuprinzi de acel farmec sfânt si noaptea candela s-aprinzi iubirii pe pamânt”. Eul eminescian nu accepta altfel formarea cuplului, altfel e imposibil, daca nu te cuprinzi de „farmecul sfânt”. Am crede ca acesta constituie, la un moment dat etalonul vesniciei, ceea ce explica faptul ca daca nu iubesti nu poti deveni nemuritor. Rareori însa eroina eminesciana satisface aceasta conditie. De aceea, pentru a evita profanarea si alterarea „farmecului sfânt” ea este pusa pe catafalc, pentru a conserva sentimentul în stare pura (De ce sa mori tu, Moartea Cezarei). Personajul masculin este însa cel care domina de fiecare data, numai acesta reusind sa se izoleze de lumea înconjuratoare si s-o accepte ca pe conditie superioara si care detine tainele universului „în degetul cel mic” (Scrisoarea I). Personajul masculin eminescian este un tip monumental rece, ce priveste cu dispret la conditia umana caracterizata prin „reproducere si mâncare, mâncare si reproducere” (Cezara). În acelasi context intra si discursul ironic al zeitei Isis, adresat faraonuli Tla, în care acesta este mai putin decât pulbere, „tu nu esti decât o forma prin care pulberea trece”.

Nuvela Avatarii faraonului Tla (aceleasi motive fiind si în Aur, marire si amor) abordeaza problema destul de clar. Cele trei vârste istorice îsi au de fiecare data un etalon diferit de apreciere a eternitati în comparatie cu perenitatea umana: pentru Tlà aceasta este gigantismul piramidelor, care oricum e dispretuit de Isis, pentru cersetorul Baltazar (reprezentant al Evului Mediu), alias contele de Bilbao, este aurul, dar si acesta este dispretuit. În sfârsit, pentru Angelo etalonul eternitatii este amorul. Angelo, ahtiat de cunoasterea ipostazelor multiple ale corpului uman, ce se pare a fi contemporan cu Renasterea italiana, are de ales între viata plictisitoare de familie pe care i-o descrie Lilla si „între durere, pasiune, turbare” – oferta propusa de Cezara (o reprezentare demonica androgina). Angelo pare a ramâne în bratele Cezarei, refuzând-o pe Lilla sau, mai degraba temându-se a o accepta, din cauza nepasarii acesteia pentru trairea la maximum a experientei amorului.

Invariantul celor trei vârste istorice în care vietuiesc avatarii faraonului este prezenta de fiecare data a trei personaje, dintre care doua de acelasi sex, unul dintre acestea doua facând parte dintr-o lume paralela cu cea data. Tla o iubeste pe Rodoppe, ca ipostaza umana, dar se convinge de adevarul zeitei Isis, Baltazar-Bilbao îi daruieste iubitei lui aur pentru a fi fericita cu altul (aurul reprezentând, în cazul dat, elementul ce depaseste conditia umana: „Ah, zise el, lume, am prins coltul fericirii în mâna...”), Angelo o iubeste pe Lilla, apoi o paraseste în favoarea Cezarei, care e „demonul amorului”. Daca Baltazar-Bilbao dispretuieste firea umana, iar Angelo o respinge, se pare ca numai Tla întelege adevarul fiintei umane, prezent lânga cadavrul iubitei lui Rodoppe. Adevarul este enuntat mai devreme de Isis: „În mine, în pieire si renastere este eternitatea”. Numai Tla întelege ce este de fapt eternitatea conditiei umane, „în pieire si renastere”, fenomen pe care îl putem asemana fenomenului natural în spatiile geografice cu doua anotimpuri. Or, codrul îi raspunde eului liric, care îl întreaba ce mai face, un adevar demn de Isis: „Numai omu-i trecator, pe pamânt ratacitor, iar noi locului ne tinem, cum am fost asa ramânem” (Revedere).

II. Criza comunicarii în „Luceafarul”
Distantarea de conditia umana a personajului eminescian duce evident la o criza a comunicarii dintre aceste doua dimensiuni spatial-temporale, sinonime cu bi-lumea romantica. Totusi, comunicarea se produce uneori, la nivel de vointa si simtire profunda, atunci când el si ea sunt cuprinsi de „acel farmec sfânt”. În Pe lânga plopii fara sot, ea nu vrea sa-i deschida geamul, în Lacul, ea „nu vine”, în Floare albastra tot ea îl paraseste etc., lasând sa se înteleaga ca absenta ei este preferabila prezentei. Abia, în poemul Luceafarul, el si ea reusesc sa se întâlneasca si sa-si vorbeasca. Problema e ca si aici lucrurile nu sunt prea clare. „Desi vorbesti pe înteles, eu nu te pot pricepe” îi spune Catalina lui Hyperion, ceea ce denota o diferenta de limbaje de comunicare. El o invita în lumea lui, ea îl invita în lumea ei, evident, pentru a se „pricepe” reciproc. Pâna la urma, el cedeaza. Accepta sa vina în lumea ei, sa îmbrace haina de muritor, sa traiasca împreuna cu ea „ora de iubire”. Asa cum însa legile lumii lui sunt ne-încalcat (vointa Demiurgului reprezentând însasi conditia existentiala a Luceafarului), el nu poate trece limita propriei conditii.

Pe de alta parte, Catalina se descopera în ipostaza sa umana prin raportarea la nivelul lui Catalin, uitând „dorul de luceferi”. Si de data acesta, el, Catalin, este cel ce o convinge pe ea sa accepte fuga. Ea se complace în mângâierile umane ale lui Catalin, desi îi cere, la final, lui Hyperion, protejarea soartei: „norocu-mi lumineaza”. Catalina câstiga duelul dintre uman si ceva strain omului, ea accepta conditia fireasca umana în defavoarea unor evadari straine acesteia. Pe de alta parte, Luceafarul nu reuseste s-o înteleaga pe ea din cauza ca nu a gasit limbajul specific de comunicare. Observam ca în finalul poemului, el si ea vorbesc despre aceleasi lucruri, desi în limbaje diferite. Catalina îi cere Luceafarului ca acesta sa-i lumineze „norocul”, la rândul sau, Luceafarul considera ca „traind în cercul vostru strâmt, norocul va petrece”, în sensul, ce ni se pare adecvat, ca „este un noroc de a fi în cercul strâmt al vostru”. Fiecare dintre cei doi îsi doresc fericirea, dar în registre comunicative specifice. Deocamdata atestam numai un regret al ruperii de conditia umana si al neputintei de a o atinge.

III. Oda dimensiunii faustice a omului
Care e sensul versului „Pe mine mie re-da-ma”? Acesta poate fi interpretat numai în contextul strict al Odei (în metru antic), dar si raportat la întreaga creatie eminesciana. În tot cazul, Oda este un text matur, plin de semnificatii care depasesc epoca romantica. Din punctul nostru de vedre este poemul cel mai expresiv (cel mai tare) din toata literatura româna. Problema descifrarii sensului posibil porneste chiar de la titlu. Cui îi este adresata aceasta oda? Raspunsul va constitui si o alternativa pentru întrebarea propusa din start.

Primul vers al odei exprima printr-o negatie un eveniment durativ neconceput initial: „nu credeam sa-nvat a muri vrodata”. În sens pozitiv, înteles ca o exclamatie a unui învingator, versul initial sugereaza ca „am învatat a muri”, dupa care se evoca istoria acestui proces. Mai întâi credinta unei tinerete vesnice cu „ochi visatori” spre „steaua singuratatii”, ce denota inclusiv ruperea de conditia umana data si retragerea în turnul singuratatii pentru a comunica cu „luceferii”. Momentul de criza intervine „deodata” si suferinta „dureros de dulce” (prin care se poate subîntelege iubirea, dar si cunoasterea) continua sa-l devoreze continuu, pâna în prezentul enuntarii. Dubiul privind reîncarnarea în alta fiinta („Pot sa mai re-nviu luminos din ea ca pasarea Phoenix?”) este de dimensiuni tragice, deoarece descoperim (mai ales în proza) aceasta încredere ca fiind una de baza în accederea la eternitate. În ultima strofa se revine la afirmatia din primul vers cu o concluzie: „Piara-mi ochii tulburatori din cale-mi, / Vino iar în sân, nepasare trista; / ca sa pot muri linistit pe mine / mie re-da-ma”. Ca sa pot muri „linistit” (si acest lucru l-am învatat) trebuie ca cineva (posibil chiar „nepasarea trista”) sa-l re-dea siesi pe cel înstrainat de sine.



Distantarea de conditia umana implica, într-un târziu, vointa de revenire la ea, de implorare a ei, ca o conditie de a ramâne etern, adica „în pieire si renastere”, dupa cum spune Isis. Or, aceasta nu se poate decât în ipostaza umana de fiintare. Luceferii nu mor, ei sunt nemuritori în legea lor. În schimb, omul este nemuritor numai printr-o posibila metempsihoza ce anunta renasterea într-o epoca necunoscuta. Din alt punct de vedere, Eminescu constientizeaza ideea ca oricât nu ai dezvolta cunoasterea pe baza principiului dialecticii hegelene, oricât de departe nu ai ajunge în domeniu de cunoastere, omul ramâne om, conditionat sa traiasca în limitele legilor firesti ale naturii. Moartea nu este decât etapa urmatoare, ce permite renasterea viitore, de aceea ea este sesizata ca fiind „singurul dor” (Mai am un singur dor). Din acest punct de vedere, Oda (în metru antic) este o oda dedicata conditiei umane, capabila sa devina eterna prin moarte si renastere.



Ideea de revenire la conditia umana, sigur ca nu este noua, ea întâlnindu-se la o serie de autori europeni înca în secolele anterioare. Una din sursele eminesciene ar fi putut fi Goethe. Amintim ca Faust este, la începutul operei un personaj plictisit de ceea ce îi putea oferi cunoasterea umana. Dupa ce însa îsi vinde sufletul lui Mefistofel si trece printr-o serie de evenimente menite sa-l faca fericit, descopera conditia umana, mai întâi, prin iubirea pentru Margareta, apoi prin sacrificiul sau în numele fericirii mai multor oameni. Într-un fel, Faust, însetat de cunoasterea supraumana, revine la ceea ce este el, adica omul din sine, revine la conditia lui, dobândind astfel eternitatea paradisiaca si elogiul îngerilor.

V. „Sarman”: între conditie fireasca si dispret
Sa revenim la nuvela Sarmanul Dionis. E interesant de ce Eminescu a pus un astfel de titlu, dându-i un calificativ lui Dionis, pe care acesta, dupa câte se pare, nu-l merita. Dionis este sarman (nu are bani, traieste singur într-o casa veche, parintii i-au murit, singura mostenire fiind un tablou pe care e desenat tatal sau), desi gândeste metafizic. Daca acceptam titlul numai pentru începutul nuvelei, acesta functioneaza. Dar titlul nu e numai pentru început, el ar trebui sa raspunda întregului continut al nuvelei. Cu ajutorul unei carti magice (a lui Zoroastru), Dionis transgrseaza mai întâi timpul si spatiul în epoca lui Alexandru cel Bun, dupa care cu ajutorul aceleiasi carti (fiind deja calugarul Dan) îsi accepta, la sugestia lui Ruben, „ despartirea fiintei lui într-o parte eterna si una trecatoare”, cea eterna fiind umbra lui. În aceasta ipostaza el calatoreste împreuna cu Maria „în luna” – spatiul paradisiac originar. Cugetarea nefericita : „Oare fara s-o stiu nu sunt eu însumi Dumne...” îl readuce în starea initiala (Dionis), moment potrivit pentru ca Maria, tatal ei si doctorul sa poata constatata delirul sau si sa-l reanimeze. Maria devine, în cele din urma sotia sa, creând „în lungile nopti de iarna” un contrast placut: „fata lui trasa si fina din care nu se putuse înca sterge amaraciunea unei tinereti apasate (subl. ns.), ci ramasese înca într-o trasatura de nespusa naivitate în jurul gurei, lânga fizionomia ovala, ratunzita a ei... chipul unui tânar demon lânga chipul unui înger ce n-a cunoscut niciodata îndoiala”.

Într-un sens, finalul nuvelei demonstreaza refacerea cuplului fericit el si ea, lasând în urma grelele încercari de constituire a acestuia si „amaraciunea” tineretii. Astfel spus, Dionis a fost sarman, dar a ajuns, într-o masura, fericit, alaturi de Maria. Argumentul consuna cu fericirea lui Dante din Divina comedia, unde treptele unei initieri durerose se încheie cu final fericit. Dar Dionis ramâne oricum „sarman” si fericirea finala nu este nicidecum motivata. O explicatie a dilemei ar fi faptul ca Dionis este „sarman” (cu sens peiorativ) tocmai din cauza ca a revenit la conditia fireasca, umana. Pentru ca s-a casatorit si a acceptat o viata plictisitoare, el care a reusit dialectic sa se asemene lui Dumnezeu, el, a carui umbra a fost, cu mii de ani urma, cea a lui Zoroastru. Ipostaza finala a Mariei din Sarmanul Dionis este aceeasi cu a Lillei din AFT, diferenta constând numai în faptul ca Maria este partenera de zbor „în luna” si nu este interogata asupra viitorului. Am putea deduce ca ipostaza feminina care accepta convietuirea cu el în alte dimensiuni decât cele umane, poate fi acceptata ca parte a cuplului terestru. Oricum Dionis e „sarman” si dispretul pentru conditia sa este evident.
Acum se simte diferenta de atitudine dintre scrierile de tinerete si cele de maturitate. Dionis nu accepta cuplul terestru. El se vrea „departe de zgomotul lumii” împreuna cu iubita sa, se vrea „în luna”. Daca autorul lui Dionis ar fi vorbit la vârsta Odei, sigur ca personajul sau ar fi fost „fericitul Dionis”, iar continutul nuvelei ar fi fost un elogiu adus casatoriei din iubire.

VI. Biografia personajului eminescian
Am putea deduce o biografie a personajului eminescian (inclusiv a eului liric) în baza celor expuse mai sus. Acesta trece prin trei ipostaze caracterizate de diferite grade de vointa:

1. vointa de a se desprinde epogonic de conventiile epocii sale prin sensibilizarea unor lumi paralele necunoscute sau încifrate în folclor. E vorba de debutul în registru conditional „De-as avea”, care marcheaza proiectul unor itinerarii desprinse de prezentul imediat. Personajul este la vârsta epigonilor deconstructivi ai trecutului si initiatori ai altor perspective literare. Alinierea într-un singur rând a lui Boliac, Bolintineanu si Alecsandri vorbeste despre o limita pe care poezia româna nu a putut-o depasi, misiunea nobila revenindu-le celor „mici de zile, mari de patimi”. Eminescu defineste în partea a doua a Epigonilor noile conventii literare ale epocii sale, vadit distante de cele anterioare lui, pe care le priveste ironic si depreciativ. Un „rege al poeziei al poeziei, vecinic tânar si ferice, ce din frunza îti doineste” nu poate fi tratat decât cu dispret.

2. vointa de creare a unui paradis etern locuit de cuplul el si ea, uniti prin purul sentiment al iubirii devoratoare. Alegerea jumatatii feminine este chinuitoare. De fiecare data eroul întâlneste obstacole pe care le învinge cu greu. Criza comunicarii este evidenta din cauza conditiilor cerute de dânsul. Ieronim o vrea pe Cezara asemeni unei stele din cer: „fii steaua cea din cer – rece si luminoasa! s-atunci ochii mei s-or uita etern la tine”. Altfel spus, partenera iubirii este cautata mereu „în departare” (Floare albastra), desi aceasta insista asupra prezentei ei alaturi. Eroul liric eminescian prefera unei iubiri pamântene („mâncare si reproducere”), o iubire astrala, astfel ca ea sa apara, în comparatie cu celelalte, „mai mândra decât ele” (Luceafarul), pentru ca sa i se poata atribui calificativul „ca tine nu-s” (De ce nu-mi vii). Or, durativul proces de cautare se reduce deseori la suferinta în absenta ei (poate uneori si preferata prezentei): „Dar nu vine, singuratic, în zadar suspin si sufar”. Cuplul se înfaptuieste totusi (cel mai des în vis) cu conditia ca sa habiteze în sânul naturii, „lânga salcâm”, spatiu în care eternitatea este asigurata: „cum am fost, asa ne tinem” (Revedere).

În aceasta etapa, a alegerii, eroul constientizeaza deja cel putin doua ipostaze feminine: una care se poate desprinde de conditia umana (prin iubire) si alta care o accepta fara dubii: alegerea între Cezara si Lilla (AFT), preferinta cazând pe prima, asemeni Catalinei, din prima parte a poemului, care îl prefera pe Hyperion.

3. vointa de a reveni în limitele conditiei umane, astfel ca prin moarte sa acceada la posibilitatea unor noi vieti, ceea ce îi va determina nemurirea. „Pe mine mie re-da-ma”, este aceeasi rugaminte pe care Hyperion o adreseaza Demiurgului: „Si din repaos m-am nascut, / Mi-e sete de repaos”. Luceafarul îsi aminteste „deodata” ca este în acelasi timp si om. Mai mult decât atât, numai prin moarte si renastere, omul îsi poate asigura nemurirea, sub protectia zeitei Isis. Conditia umana poate fi depasita doar prin revenirea la ea cu redimensionarea ei în limitele astrale, hyperionice, ceea ce se poate realiza prin sacrificiul de sine în speranta renasterii din propria cenusa, „ca pasarea Phoenix”.

Într-un fel sau altul, eroul eminescian da o conotatie noua, optimista (desi cu probabilitate sporita), unei convingeri mai vechi cronicaresti („Desertaciune a desertaciunilor”), care enunta ca „numai omu-i trecator”. Eminescu demonstreaza ca si conditia umana conserva în limitele sale înguste si monotone sporii eternitatii. Altfel spus, daca Lilla constituie un complex uman caracterizat prin de plictiseala cotidiana si este respins în cunostinta de cauza, el va reveni de fiecare data, cu aceeasi intensitate, pâna îsi va capata respectul, admiratia, devenind chiar, în cele din urma, singurul „dor” al fiintei umane.