Mi-am petrecut adolescenta prin București, pe Dudești și Calea Văcărești. Unde, în afara derbedeilor din găștile de cartier - pe care îi frecventam cu asiduitate - îmi intrase in cap si poezia. Si, prin urmare, pe la 15 - 16 ani, iată-mă si pe la cenaclul UTC (Uniunea Tineretului Comunist), unde m-am întâlnit, in afara lui Labiș, Grigore Hagiu, Ilie Constantin, Nicolaie Breban, etc., și cu Florin Mugur. Ne regăseam, în afara cenaclului, și pe la unul și altul, pe acasă. Mai mult pe la mine - după câte îmi amintesc - pentru că, în afara unui spațiu mai mare, se mai găsea si câte un vin bun de Drăgășani sau Urechești, adus de taica-meu (inginer silvic) din deplasările lui prin țara. Și, am și acum în minte, unele versuri ale lui Florin:

'Puștii de pe ulițe-au crescut
Au prin parcuri întâlniri în seară
Și-mbătați de primul lor sărut
Trag, cu bărbăție, din țigară'.

Sau:

'Eram prieteni toți, la cataramă
Nedespărțiți in fiecare zi'

… aici intervine un lapsus; ideea era ca unul dintre noi nu mai răspundea la apel.
Când, într-o bună zi,

'Undeva, pe-o stradă
Cu-o fată alături el trecea tăcut.
Ori n-a mai vrut prietenii să-și vadă
Ori de iubire nu i-a mai văzut'.

Florin Mugur, ca despre el e vorba, era de-o sensibilitate, modestie și căldura cum n-am mai întâlnit la nimeni. Și, fără să bănuiesc - cel puțin eu - se furișa, probabil tăcut, pe străzi, cu o muza din cenaclu, Iulia. La fel de tăcută și sensibilă ca și el. Care, apoi, i-a devenit soție.

Timpul a trecut, cum trec și eu peste ce mi s-a mai întâmplat, pentru că, aici, nu despre mine e vorba, ci de Florin. Si ne-am reîntâlnit, peste ani (prin 1970). El, redactor la "Cartea Românească"; eu, după ce redebutasem in "Luceafărul" (seria Bănulescu) si iar îmi intrase în cap ca aș fi poet, cu un volum de poezii în mână. Iar n-are importanta ce s-a întâmplat cu mine și volumul meu (de fapt, într-un moment de luciditate, mi l-am retras, după ce fusese aprobat; când scrii, te crezi genial - pentru că, altfel, n-ai mai scrie; apoi, te compari și cu alții și-ți vine mintea la cap; astazi daca mai public cate o "poiezea" pe Agonia, o fac pentru ca ea (Agonia) d-aia e "atelier"). Important e ca Mugur rămăsese același, iar revederea cu el a fost, pentru mine, o adevărata sărbătoare.

Florin, intre timp, intrase pe deplin, fără sa se furișeze pe ușa din dos ci firesc, cu modestia și bunul său simț inegalabil, în pleiada de poeți de certă valoare care îi lega pe Nichita Stănescu și Leonid Dimov (fiecare în felul lui) de Labiș care deschisese drumul, spărgând ușa proletcultismului.

Si iar au mai trecut niște ani. Până în decembrie '89. Când, în euforia evenimentelor, cu cine puteam să vreau să-mi împart bucuria? Printre alții dragi mie (nu prea mulți), cu Florin si Cezar (Baltag), din nefericire, acum, nemeritat dați uitării după ce, amândoi, au plecat prematur dintre noi; dar nu înainte de a marca literatura română (proastă, bună - așa cum e ea). Deci, iată-mă fața în față cu Florin. Fără să observ tristețea nemărginită care îl marca (am încercat să rememorrez, de multe ori, fața sa care însă nu mai vroia să apară, lăsând în loc numai acea tristețe sfâșietoare). Și atunci s-a petrecut cea mai prăpădită și nenorocită gafă din viața mea: îl întreb ce mai face Iulia. Îmi răspunde: mulțumesc, bine. Și l-au podidit lacrimile. Fulgerător, am înțeles. Și nici nu știu cum am ajuns în stradă. Peste un timp am aflat că murise și Florin (se pare, nu știu sigur, ca s-ar fi sinucis).

VECHE BALADA DESPRE PRINT
(de Florin Mugur, din volumul 'Piatra palida' pe care îl am în față și care, dând peste el în bibliotecă, cu dedicație și autograf, mi-a prilejuit și scrierea acestor rânduri )

O, arta fricii! Prea grăbite fapte.
El tremură-n amurg atât de tare
de parc-ar stăpâni deodată șapte
suflări și șapte trupuri muritoare.

Cum să-l omori de șapte ori deodată?
Pe armele întinse din povești
pe umbra lor în iarba nemișcată
se-așează moale cărăbuși regești.

E-o primăvara cu fantome. Þine
În stăpânire șapte duhuri de poet.
Ridicați armele, țineți-l bine
va trebui să-l omorâți încet.