Romanele lui Dostoievski sunt adevărate cărți profetice, care vestesc nașterea unei lumi în care omul este strivit de mașinăria politică, „unde chemările sunt întotdeauna înșelătoare, unde întrebările nu primesc răspuns, unde «ceilalți» sunt aceia care te aruncă afară «fără să spună un cuvânt» însă cu toată forța posibilă” (N. Sarraute, p.107). Prin ele se realizează o sinteză între portretizarea nihiliștilor și atitudinea scriitorului rus în această problemă.

Nihilismul poate fi definit ca o stare de disperare față de deșertăciunea vieții. Karl Jaspers definește acest concept ca fiind o stare a sufletului în care lipsește răspunsul la întrebarea „pentru ce?”, este resimțirea dureroasă a deprecierii tuturor valorilor umane.

Dostoievski este cel care conferă nihilismului statutul de categorie existențială (cf. M. Diaconu, p. 35), dar nu îl teoretizează precum Nietzsche. Filosoful german îi conturează o istorie și-i găsește două forme de manifestare: nihilismul pasiv, caracterizat prin melancolie, plictis, sentimentul golului interior și nihilismul agresiv, caracterizat prin sentimentul înstrăinării, ateism, revoltă, orgoliu nemăsurat, indiferență. Aceste două forme de nihilism pot fi regăsite și în romanul „Demonii”: personajele Șatov și Kirillov se înscriu în prima categorie, în timp ce Stavroghin și Verhovenski în cea de-a doua.

Nihilismul pasiv își are originea într-o stare de slăbiciune, de aceea soarta primilor doi va sta în mâinile celorlalți. Kirillov, sub influența lui Stavroghin, își va pierde credința în Dumnezeu și în oameni. El va încerca să-l „reinventeze” pe Dumnezeu, într-o „Geneză” inversă, după chipul și asemănarea omului. Omul va deveni Dumnezeu când va avea puterea să decidă asupra vieții și morții sale, de aceea Kirillov vede în sinucidere un mijloc de afirmare a libertății totale. Și celălalt personaj, Șatov – ursuz, stângaci și rușinos, un „Abel al revoluției nihiliste” (V. Cristea) –, este un învățăcel al lui Stavroghin de la care își însușește ideea „dumnezeirii și a patriei”. Stavroghin își va nega mai târziu învățătura, iar discipolul său va ajunge să-l substituie pe Dumnezeu cu poporul rus.

Figura centrală a romanului este Nicolai Stavroghin, un „soare” - cum îl numește alt personaj – în jurul căruia se învârt ceilalți. Pentru oameni nu simte decât o totală indiferență, răspândește învățătură pentru ca, mai târziu, tot el să le nege, mânia lui „era rece și calmă și, dacă se poate spune astfel, rațională, cu alte cuvinte cea mai oribilă și mai dezgustătoare mânie din câte ar putea să existe” (F. M. Dostoievski, p.447). Sinuciderea lui nu este altceva decât „sfârșitul logic al unui cadavru viu” (V. Cristea).

Spre deosebire de Nicolai, care neagă însăși esența vieții, nihilismul lui Piotr Verhovenski se reduce la sfera politicului și a valorilor sociale ale vremii. El neagă orice lege sau ierarhie existentă. Conducător al unei organizații teroriste ce poartă denumirea foarte generică „ai noștri” (de fapt, socialiști), Piotr este un aventurier politic, care vrea să dărâme din temelii toate rânduielile pentru a instaura anarhia. Este cel mai mobil personaj al romanului, intrigant, spontan, „o personalitate ezitantă, de un comic sinistru” (V. Cristea).

Descrierea grupului condus de Piotr Verhovenski îi prilejuiește romancierului rus caricaturizarea organizațiilor socialiste din vremea sa, a căror credință se îndrepta către niște zei părelnici numiți „revoluție”, „progres”, „popor”. Conducătorul însă era un impostor: „Eu sunt un escroc, nu un socialist” – îi strigă el lui Stavroghin. Revolta lui provine din individualism, din orgoliu, din credința într-o singură normă: „totul este permis”.

Preocuparea omului modern de a demistifica orice a condus la construirea „mitului propriei detașări” (R. Girard, p. 117). „Numai el, se pare, nu dorește niciodată. Tot timpul el trebuie să-i convingă pe ceilalți și mai ales să se convingă pe sine că este perfect și divin autonom” (idem). „Demonii” Stavroghin și Verhovenski încearcă să se rupă de lume și, privind-o din afară, s-o stăpânească cu răceala jucătorului de șah, care își manipulează piesele pe tabla de joc, cu indiferența omului care știe că nu mai aparține acelei lumi. Dacă primul are alura unui demon romantic, celălalt este un demon ridicol, preocupat de lucruri meschine și facile, ca diavolul din vedenia altui personaj dostoievskian.

Revolta „demonilor” este izvorâtă din neputința de comunicare cu semenii, fiindcă, așa cum afirmă Th. Mann, „o viață care nu poate suporta sinceritatea maximă e dominată de misterele iadului”(p.41).

Pentru Dostoievski, nihilismul este învățătura cu care este confruntat omul modern, este un abis în care privește cu spaimă, fiind – în același timp – atras de misterele acestui necunoscut. Nihilismul pune totul sub semnul întrebării, sfărâmă toate valorile moștenite fără să propună altele, în numele libertății totale, mânat de un orgoliu nemăsurat, care, în mod paradoxal, devine umilință, înjosire până la ultima treaptă. „Acesta este motivul pentru care Dostoievski a văzut în nihilism o descompunere generalizată, o putrezire lentă” (I. Ianoși, p.104). El îi va opune învățătura creștină a iubirii aproapelui și va demonstra eșecul acestei gândiri care ajunge până în final să se nege pe sine.




Bibliografie

Cristea, Valeriu, „Dicționarul personajelor lui Dostoievski”, Ed. Cartea Românească, București, 1983;
Diaconu, Mădălina, „Pe marginile abisului”, Ed. Științifică, București, 1996;
Dostoievski, Feodor Mihailovici, „Demonii”, Ed. Cartea Românească, București, 1970;
Girard, Rene, „Dostoievski și individualismul contemporan”, în revista „Secolul 20”, nr.4/1969;
Ianosi, Ion, „Dostoievski. Tragedia subteranei”, EPLU, București, 1968;
Mann, Thomas, „Extazul demonismului”, în revista „Secolul 20”, nr.4/1969;
Sarraute, Nathalie, „De la Dostoievski la Kafka”, în revista „Secolul 20”, nr.4/1969;