(336)


Trimiterile bibliografice pot fi găsite la adresa:
http://www.miracol.ro/bibliografie.txt





(Ioan 1,1) "La început era Cuvântul, și Cuvântul era cu Dumnezeu, și Cuvântul era Dumnezeu. El era la început cu Dumnezeu. Toate lucrurile au fost făcute prin El; și nimic din ce a fost făcut, n-a fost făcut fără El. În El era viața, și viața era lumina oamenilor. Lumina luminează în întuneric, și întunericul n-a biruit-o."


"La început era cuvântul" este o expresie de acum clasică, și a fost cât se poate de sugestivă aproape două milenii. Exact atât cât a trebuit pentru ca oamenii să distingă periferia universului lor de viață, alături de numeroasele celelalte universuri limitrofe [200,(311)].

Cuvântul este inițiatorul, punctul de intrare al energiilor creatoare pe care omul le-a perceput prima dată. Porunca de a face sau de a desface a venit dintotdeauna de la conducător pe cale orală, și supușii au trecut la executarea ei, în limitele și cu aproximația generată de limbaj.

Venit din neant pe unde nevăzute, cuvântul a indus iluzia începutului și a făcut epocă în auditoriu. Așadar cei cu simțul auzului precar sau inexistent sunt meniți să rămână în continuare defazați, așa cum nevăzătorii nu se pot starta la apariția zorilor.

Cuvântul nu este în nici o situație declanșatorul procesului pe care îl reprezintă, deoarece nu este decât o continuare de cele mai multe ori depreciată a ideii pe care o transportă. Rareori și cu multă migală cuvintele bine meșteșugite și potrivite se ridică la nivelul ideii pe care se ambiționează să o propage.

Ideea, una singură și oricât de clară și pragmatică ar fi, transpusă în cuvinte este recepționată de auditoriu într-o neașteptat de mare varietate de nuanțe.

Devierea, împuținarea sau distorsiunea sensurilor în procesul comunicării este la fel de normală ca refracția sau difracția razei de lumină la trecerea dintr-un mediu în altul, fiind în fapt echivalența sonoră a difracției optice. Interesant, dar fără a se preciza că e o chestiune de fizica luminii, citim în continuare:

(Ioan 1,7) "El (cuvântul n.a.) a venit ca martor, ca să mărturisească despre Lumină pentru ca toți să creadă prin el. Nu era el Lumina, ci el a venit ca să mărturisească despre Lumină. Adevărata Lumină este aceea care venind în lume luminează pe orice om."


În domeniul creativ artistic, liric, chiar tehnic, ideea autorului rămâne un simplu punct de pornire în fața multitudinii de interpretări, la care va fi supusă de mulțimea de critici, analiști, confrați, public, după ce este transpusă în cuvinte. Inițiatorul artist rămâne în urmă, în modestie și perplexitate, uimit el însuși de emulația declanșată.

Fenomenul are deplină echivalență în optică sau acustică fiindcă discutăm tot de unde. În fața fiecărui obstacol întâlnit, raza de lumină se difractă și pentru că nu îl poate penetra îl ocolește și își redistribuie forța pe direcții diferite. La fel pățește și ideea. Spartă, fărâmițată, dărăcită, periată, despletită și reîmpletită, selectată și rafinată este translatată în mediu acustic prin cuvinte. Cuvântul nu are primordialitate, este doar un derivat sonor. Fiecare receptor al gândului autorului rezonează în felul său și îl traduce în cuvinte în fel și chip.

Cuvântul are însă forță de impact și puterea loviturii este cu atât mai mare cu cât mediul e mai nepregătit, să-l primească. Într-un fel primești o informație când citești mailul pentru prima dată. Apoi nuanțele se conturează diferit dacă ești de specialitate, nu ești inițiat în problemă, mai ai informații conexe, ai un anume interes sau atitudine personală. La reluarea lecturii descoperi fațete nebănuite sau disimulate din grabă sau cu intenție în transcrierea textului.

Luat și privit ca tronson, adică scos din contextul de continuum al câmpului info-energetic, detașat de legătura sa cu ideea pe care trebuie să o comunice, cuvântul își poate pierde ușor sensul, poate devia de la cel inițial, sau chiar devine punct de origine. Efectul devastator avut asupra comunicării, spargerea limbii vorbite după legendara cădere a Turnului Babilonului a fost imediat încredințat unui nou cuvânt - babilonie.

O altă dovadă este chiar multitudinea de interpretări filosofale pe care a declanșat-o de-a lungul timpului citatul extras din apostolul Ioan. Adăugând celor spuse de text, că gândul este modelul primordial pe care cuvântul nu face decât să-l transfere dintr-un mediu în altul sau în cazul nostru de la creator la ființa creată, cuvântul își reprimește locul cuvenit: etapă de o clipă în continuumul info-energetic. Forța creatoare o generează și o susține gândul, și tot el o transpune în cuvintele rostite pentru comunicare până la înfăptuire.

Acuratețea operațiunii poate lăsa de dorit și deci loc pentru interpretări sau improvizații. După cum cunoaștem, cele mai multe disonanțe sunt datorate unei demodulări defectuase, incomplete sau deficitare.

In timp, vorbirea s-a diversificat și s-a perfecționat. Același proces l-au urmat și vorbitorii. Dar dacă vorbirea este încă în luptă pentru a atinge plafonul intangibil al gândului ce se cere exprimat, iar limbile fac eforturi mari să se dezvolte, vorbitorii s-au depășit de mult pe sine. În zilele noastre puțini sunt vorbitorii care mai au nevoie să fie ghidați de puterea călăuzitoare a gândului, oricât de firav ar fi el. Vorbitorul a trecut de partea cealaltă a perfecțiunii, reușind să vorbească chiar fără a mai avea ceva de spus. Apogeul se atinge la dislexie când deruta e atât de mare încât vrei să spui ceva dar îți iese pe gură altceva.

Versatilitatea limbajului a devenit atât de mare încât expunerea orală și-a pierdut credibilitatea uneori râmânându-i doar funcția onorifică, decorativă a potențialului în decibeli risipiți inutil. Din acest punct de vedere scriitorii sunt de preferat vorbitorilor măcar pentru calitatea de a rămâne silențioși. Pe drumul lung de la cuvânt la faptă, oratoria s-a compromis prin logoree, practica lipsită de obiectiv, incoerență sau incontinență.

Handicapul difracției verbale în exprimare se constată la apariția comparației sau a metaforei. Cultivate ca figuri de stil, procedeele încearcă conectarea mediului ideatic la cel sonor în lipsa unor termeni biunivoci, dar și a telepatiei. Conexiunile se produc cu succes doar dacă ascultătorul sau cititorul de cuvinte cunoaște ambii termeni ai comparației. Fără echivalențe unghiul difracției poate fi oricât de mare, iar efectul unde dai și unde crapă, în ambalaj artistic. Exactitatea lasă locul imaginației.

Fenomenul difracției verbale ia amploare uneori din prețiozitate, de dragul schilodirii vorbei, pentru ai testa rezistența la flexibilitate, la rupere sau la durere, la agregarea sau dezagregarea particulelor. Chinul silabelor se transmite cuvintelor ținute cu forța în propoziții ce nu se așează în fraze decât în cofraje de scândură bătută în cuie cu măciulie filosofală. Cititorul are sentimentul ca înaintează prin junglă cu maceta în mână, cu praf în ochi, mestecând punctuația de nisip, prin stilul câcâit, fără să vadă pe unde merge și în ce calcă, cu urechile asurzite de zgomotul lemnelor ce îi trosnesc în cap până se fac rumeguș, care în cele din urmă refuzat și de creier și de glotă, o ia la vale și se scurge prin nas. Din când în când cititorul își eliberează o mână, o duce la nas, trage aer în piept, își calibrează debitul nazal și suflă cât poate spre a se elibera de secrețiile suculente postmoderniste.

Traducerea dintr-o limbă în alta este o difracție în masă, cu posibilități nelimitate de derapaj de la ideea sau versiunea inițială. Procedura este folosită ritmic pentru reorientarea artistică, tehnică, ori ideologică a generațiilor.

Importanța cuvântului este temporară dar trăinicia sa trebuie să dăinuie până la transformarea în obiect. Întruparea cuvântului, adică materializarea lui continuă de fapt perpetuarea undei în direcția densificării, adică a scăderii frecvenței și a creșterii lungimii de undă, înscriindu-se pe traiectoria arhetipala a expansiunii universului. Parcursul permite creșterea entropiei adică a gradului de dezordine. Modificarea cuvântului pe durata materializării, încălcarea lui, schimbă sau anulează nuanța sensului vehiculat și densitatea faptului ce se încheagă. Pe această cale acțiunea se poate reconfigura ori anula, pentru ca in extremis, o idee divină să urmeze metamorfoza până la materializarea unei înfățișări diabolică.

Pornită de la sursă ca proiect cu o forță de nestavilit unda se degradează în radiație cosmică, raze gama, raze X, decade în lumină, invizibilă și apoi vizibilă, radar, se transformă în undă radio, undă sonoră, intră în procesul de densificare, capătă consistență gazoasă, lichidă, crește în densitate și îngheață în solide. În calea ideii fiecare om devine un obstacol. Aceeași idee inițială se manifestă într-o infinitate de ipostaze deviate progresiv, difractate sau distorsionate repetat față de modelul inițial. Nu pierde însă dubla caracteristică de corpuscul și undă, de unde viața conservă un comportament dual ca al luminii, ondulatoriu-corpuscular, adică spiritual-material.

În timp gândul se uită, cuvântul se așterne pe hârtie și se arhivează, materia se sedimentează, obiectul se modelează crește apoi se năruie, continuumul infoenergetic a parcurs ciclul de materializare și își începe dematerializarea până la regenerarea ideii într-o simetrie a amintirilor [160,(104)].

Dacă traseul are prea multe necunoscute să ne deplasăm pe cărări bătătorite.

Sămânța, oul, zigotul. Încorporează proiectul ființei și energia de start. În conexiuni infinite cu universul, proiectul este pus în opera și condus prin interferențe de unde. Materialele de construcție se produc prin captarea energiei din ambient. Enclave și retorte, vârtejuri și tornade, trudesc disciplinate. Stele și galaxii, constelații și pulsari își urzesc forțele într-o cooperare zodiacală desăvârșită. Apar planetele, apoi un copac uriaș, o pajiște, un colibri, o felină, o ființă omenească, un delfin, un zeu atot puternic! Din zigotul neînsemnat materia erupe ritmic prin explozii succesive de diviziuni celulare. Vagoneții cu marfă transportă produsele acolo unde le e locul, la ani lumină distanță. Se construiesc căile de acces, scheletul, comunicațiile, arterele și venele, se trasează și se întăresc hotarele epiteliale. Uzina trudește, primește și exportă, construcția crește necontenit, totul se derulează sub controlul subtil și eficient al programului ADN, montajul se extinde. Anii trec și parcursul e din ce în ce mai lung și anevoios, dar imperiul galactic și-a întins hotarele și acum se consolidează. Apoi își face relații, leagă prietenii și alianțe, se cunună și se înfruntă. Primește ofrande și plătește tributuri, duce războaie și trece prin catastrofe. Expansiunea încetinește, limitele au fost atinse și nimeni nu le poate depăși. Începe recesiunea.

După regulile neștiute ale Macrocosmosului se execută și montajul desăvârșit la scara împerceptibilă a Microcosmosului. De la celula inițială a oului până la marginea maturității sale, imperiul omenesc crește la o dimensiune medie de o sută optzeci de centimetri, în douăzeci de ani lumină. Dimpotrivă, impulsul nervos străbate tot parcursul în câteva zecimi de secundă. Relativul absolut poate face ca în raportul dintre universul galactic și universul trupului omenesc secunda să fie mai mare decât anul lumină.

(Ioan 2,19) "Drept răspuns, Isus le-a zis: Stricați Templul acesta, și în trei zile îl voi ridica. Iudeii au zis: Au trebuit patruzeci și șase de ani, ca să se zidească Templul acesta, și Tu îl vei ridica în trei zile? Dar El le vorbea despre Templul trupului Său."

La acea dată impunător prin dimensiune și măreție templul servea ca etalon metaforic. După două milenii de expansiuni și decăderi clădite pe truda oamenilor metafora cea mai potrivită a devenit imperiul.


Cuvântul rostit a rămas ancorat și uitat pe undeva, ca o silabă într-un roman, cărămidă într-o zidire, treaptă infimă în devenirea marii rețele a viului etern fără de început și fără de sfârșit.


Zadarnic ne căutăm originea și sprijinul în cuvinte. Ele zboară ca vântul. Atotstăpânitoare e doar Lumina.