Există o grămadă de variabile aleatorii în viața omului. Deși sunt unii care susțin că nimic nu este întâmplător, eliminânând, sau reducând la maxim ideea de hazard, punând astfel majoritar o anumită derulare secvențială pe seama destinului sau divinității, ca pondere, statistic, sau cum doriți dumneavoastră, se pare totuși că relativitatea acestor, să le zicem "parametri secvențiali", este suficient de "vizibilă", ca atribut, în spațialitatea congruentă fiecăruia. Fiind vorba de o succesiune de evenimente, acestea se desfășoară categoric în timp, deci, am putea asimila "motorul" acestui generator de întâmplări, cu efectele aferente, unui sequencer. Dintre toți factorii de influență, determinanți, variabila "timp" devine, în opinia mea, decisivă, astfel reapărând în "decor" noțiunea de relativitate, privită ca efect, mai ales dacă introducem în datele problemei ipotetice o altă variabilă, de data asta nealeatorie, dar diferită de la individ la individ: percepția. Obținem astfel o "funcție" destul de fragilă la prima vedere, un fel de: f(t)=t + delta t, în care t, evident nu poate avea și valori negative, însă delta t, da. Voi argumenta:
Vom pleca de la banala v = S/t, în care v = viteza, S = spațiul (considerat liniar), iar t = timpul. Cred că sunteți în asentimentul meu că viteza, conform definiției, este o consecință directă a factorului timp, presupunând spațiul același. Privind prin prisma percepției, ca variabilă independentă de la om la om, vom constata cu stupoare că timpul pe alocuri se dilată, sau se comprimă funcție de natura evenimentelor din viața fiecăruia. Un exemplu simplu: percepția durerii este mult dilatată, acel "nu se mai termină", comparativ cu comprimarea celor "câteva clipe" de fericire, care au trecut "inuman" de repede, sau orice alt exemplu generator de iluzoriu, pentru că în realitate secunda este aceeași. Aparent: deoarece noi trăim după percepții, ori în acest context, DELTA t devine cât se poate de motivat în ecuație, în ambele sensuri: și pozitiv (dilatare), și negativ (comprimare), fiind la rândul lui o funcție dependentă de percepție. Făcând substituțiile necesare, fără să vrem, apare în speculație o consecință: viața trece pe nebăgate de seamă pentru cei lipsiți de griji și responsabilități, în contrast cu cei truditori, necăjiți, sau poate bolnavi, pentru care fiecare clipă are o altă semnificație, iar semnele și umilința adânc săpate în sufletele lor fac dovada vie că această relativitate există. Relativitatea că într-un alt spațiu, funcție și de conjunctură, același suflet poate avea un cu totul alt cumul de percepții, în același interval, sau intervale paralele de timp, fac de asemenea obiectul altor speculații, iar literatura SF abundă de scenarii care mai de care mai inventive și potențial posibile din punct de vedere logic-secvențial. Ca o remarcă suplimentară, balanța a înclinat permanent către marea familie a "dilataților", ceea ce conferă, paradoxal, superioritate binelui și divinității, privită ca un compensatoriu de echilibru natural în alt plan, după tradiție numit: spiritual, un "Sfântul Duh" neconvențional, încă controversat, dar în cele din urmă la fel de autentic precum și, surprinzător, relativitatea.
În fine, să nu-i uităm pe cei veșnic fericiți: la ei ecuația se schimbă: lim(Duh) -> 0.