După ce s-a diminuat ecoul tribulațiilor sociale din scrierile sale în limba română, publicate în perioada interbelică, Emil Cioran a susținut, consecvent, în anii imediat următori celei de-a doua conflagrații mondiale, conturarea altor paradigme existențiale. Privilegiul oferit de limba moraliștilor francezi era binevenit pentru găsirea unui principiu insolit și, totodată, general recunoscut, postulat care s-a dovedit a fi descompunerea, legea implacabilă a existenței. Ochiul ce veghează, neistovit, nu poate eluda spectacolul dezolant al disoluției la care participă Creația întreagă, omul fiind primul supus în acest martiraj. Cel care, prin păcatul originar și-a trădat natura paradiziacă, este constrâns să asiste consternat nu numai la descompunerea întregului macrocosmos, ci și la extincția omului, un microcosmos subminat de vanitatea derizorie a oricăriei fapte febrile. Îmbinând concepte budiste, taoiste sau gnostice, într-o tonalitate de Ecclesiat al vremurilor noastre, eseistul propune evitarea acțiunii, cauza suferințelor omniprezente 1). Doar cel care se descompune (adică, lasă scriitorul să se înțeleagă, acela care se dispensează de făptuirea prin care răul devine o prezență universală) poate năzui la primatul bunătății 2).
Întregul Tratat de descompunere oscilează între două mituri fundamentale: mitul cosmogonic, (acela ce prezintă, în Biblie 3), existența din Paradis, precum și avatarurile vechiului Adam de după căderea care a dus, nu arareori, spre tenebrele istoriei) și un mit apocaliptic, presupunând disoluțiile acestei lumi și rezidirea ei 4):
„În afară de Creația și Distrugerea lumii, toate încercările sunt nimicurii” 5).
Scriitorul repudiază o lume în care singura realitate este suferința, fără a nega un altfel de cosmos, nesupus devenirii și morții:
„... orice durere se substituie lumii, iar fiecare nefericire are nevoie de un alt univers” 6).
Această carte aparținând lui Cioran propune o destructurare în care toate tiparele stilistice anterioare se doresc depășite într-un mod ce vădește remarcabile propensiuni pentru scris. Numeroase pasaje reliefează concizia unui eseist al aforismului pesimist și al paradoxului îmbinat cu lirismul:
„... lumea e un potir de suspine ...” 7)
„Viața e un miracol pe care amărăciunea îl distruge” 8).
Temele configurate în scrierile românești ale lui Emil Cioran (năzuința ardentă spre Divinitate, timpul devastator, viețuirea într-un univers vulnerabil) se regăsesc în eseurile sale modelate după rigoarea stilistică a limbii franceze, Tratat de descompunere fiind o carte edificatoare.


NOTE

1) Cf. Emil Cioran, Tratat de descompunere. Traducere din franceză de Irina Mavrodin, București, Editura Humanitas, 1996, p. 42.
2) Ibidem, p. 209.
3) Facerea 1, 1-31; 2,1-25;3,1-24.
4) Apocalipsa 21,1.
5) Emil Cioran, op.cit., p. 101.
6) Ibidem, p. 41.
7) Ibidem, p. 57.
8) Ibidem, p. 242.