Prin scris, Emil Cioran, pe care solitudinea absolută în mijlocul semenilor săi îl transfigurase într-un exeget al problemei morții, a devenit, peste timp, de notorietate europeană. Anul 1934, când se publica volumul său de debut, Pe culmile disperării, reprezenta însă perioada exuberanțelor și, deopotrivă, a deziluziilor genuine. În publicistica sa de până la acea dată se contura „neliniștea unei ființe apocaliptice” 1), a cărei existență, după mărturisirea lui Cioran, nu se putea profita decât „la începutul sau la sfârșitul acestei lumi” 2).
Devenită o constantă a gândirii cioraniene, disperarea este generată de răul care s-a insinuat în structura cosmică. Nu întâmplător, încă din acest volum al debutului său, eseistul acordă importanță problemei inextricabile a păcatului originar. („Mitul biblic al cunoașterii ca păcat este cel mai profund mit din câte au închipuit oamenii” 3), remarcă scriitorul.) Potrivit Bibliei 4), căderea în păcat ar fi izvorul suferinței, al bolilor și al morții. Apelând la paginile scripturistice, eseistul consideră că munca febrilă, minuțioasă până la ipocrizie, înseamnă „negația eternității” 5). Doar trăirea mistică a marilor singuratici poate fi o modalitate de acces la realitățile ultime.
Deoarece nu mai este o poartă deschisă spre eternitate, ci e doar o față a freneziei și a intoleranței, istoria reprezintă un alt reper într-un corolar al disperării, pentru gânditorul al cărui crez se constituie în refuzul de a condamna.
Constatând primatul suferinței omenești, această rană nevindecată și, deopotrivă absurdă, scriitorul pledează pentru o axiologie a solitudinii, ca mod de manifestare integrală a deznădejdii. După considerațiile lui Cioran, suferința înseamnă nu numai să fii singur, ci și să poți fi inimitabil. De asemenea, suferința îți oferă ocazia terifiantă să-ți trăiești plenar disperarea, să exiști prin nimbul deznădejdii.
Eseistul preconizează izbânda asupra limitelor umane printr-un „dinamism absolut” 6), dar, încercând să depășească ipostazele disperării, acesta constată tragismul oricărei pasiuni într-o lume solitară, în care „esența vieții sociale este nedreptatea” 7), încât deznădăjduirea constituie un destin irevocabil. Propunând sfărâmarea formelor coercitive, gânditorul elogiază transfigurarea existenței și, totodată, invocă „lirismul absolut” 8), acel lirism al „clipelor din urmă” 9). Cu acest volum, Cioran inaugurează la noi o „filosofie lirică” 10).
Vitalitatea și pesimismul coexistă într-un univers al contrastelor filosofice și stilistice, reprezentând atât aporiile Antichității, cât și antinomiile kantiene. („De ce să te întristezi de tristețea ta și să te bucuri de bucuria ta? Este ceva de pierdut și ceva de câștigat în această lume? Orice câștig este o pierdere, precum orice pierdere este un câștig” 11), declară Cioran.)
Esența misterioasă a destinului uman poate fi salvată, consideră scriitorul, nu de o compasiune superfluă, ci de iubirea înnoitoare, ce expiază suferința și deznădejdea viețuirii în contingență.
Ingeniozitatea ideatică a volumului de debut al lui Emil Cioran, Pe culmile disperării, îi conferă acestei opere statutul unui reper incontestabil în eseistica interbelică, autorul înscriindu-și numele în literatura română și prin formula stilistică remarcabilă.





NOTE

1) Cf. Emil Cioran, Pe culmile disperării, București, Editura Humanitas, 1998, p. 130.
2) Ibidem, p. 117.
3) Ibidem, p. 99.
4) Facerea 2, 16-17.
5) Cf. Emil Cioran, op.cit., p. 134.
6) Ibidem, p. 127.
7) Ibidem, p. 120.
8) Ibidem, p. 71.
9) Ibidem.
10) Ibidem, p. 50.
11) Ibidem, pp. 149-150.