(268)

O forță irezistibilă și invizibilă împinge lucrurile în dezordine. Se manifestă în toate privințele și în orice domeniu, nu scapă nimeni, nimic nu i se opune, nimeni nu îi transcende. Este insuficient cunoscută și studiată pentru că nu se lasă clasificată. A acceptat un nume pentru dicționare, tocmai pentru a se deosebi de tot ce o înconjoară și trebuie să i se supună. A acceptat să i se spună Entropia așa cum regii acceptă să fie încoronați pentru a se diferenția de mulțimea de care, după abrogarea descendenței divine, nu se mai deosebesc cu nimic.



Ordinea este o stare pasageră, temporară chiar anormală clădită pe tensiuni atât de nefirești încât în cele din urmă se năruie. A face ordine într-un domeniu e ca și cum ai face o escaladă în Himalaia. În orice moment cea mai mică neatenție declanșează prăbușirea. Cine nu se prăbușește la urcuș, se prăvale când coboară. Cine scapă odată, cade data viitoare. Starea de ordine este atât de periculoasă și instabilă încât dorința de a fi ordonat echivalează stării de asediu.



Natura se apără de ordine înconjurând-o de dezordine. Tot așa oamenii care visează la ordine prin organizare se trezesc în fiecare dimineață cu un pas înainte în dezorganizare. Vântul împrăștie tot ce întâlnește și seamănă dezordine, ploile udă, strică, iau în șuvoaie, îneacă sau dezrădăcinează culturile, dacă li se par purtătoare de ordine. Singura care nu se teme de vânt și ploaie este jungla, și asta pentru că dezavuează din principiu ordinea. Oamenii, fără a cunoaște dorințele mediului, i se opun încercând să-l organizeze. Ei înșiși într-o permanentă dezorganizare, cu greu și pentru puțină vreme reușesc să mai așeze câte ceva în rânduri, clăi, stive, coloane, nivele, etaje. Își iau în sprijin matematica, gramatica, legislația, administrația, birocrația și democrația. Cu toate acestea de fiecare dată se dovedește că a fost prematur, tardiv, inutil, negândit, provizoriu, derizoriu. Metalul ruginește, lemnul putrezește, omul îmbătrânește, roca se crapă și plesnește. Ordinea obosește până la epuizare, iar relaxarea este echivalentă cu reinstalarea dezordinii.



Oamenii seamănă plantele în rânduri echidistante, câteodată chiar în cuiburi pătrate, aliniate după modelul crucilor din cimitire. Ordinea creată este iluzorie și se lasă ușor năpădită de buruieni. Armata defilează în ordine de mare ținută, dar nimic nu o obosește mai mult. Când mărșăluiește, trupa renunță la cadență, iar când primește repaus se despovărează rupând imediat rândurile. Tot ce se construiește pe orizontală sau pe verticală, în înălțime sau în adâncime, se năruie sau se scufundă, deznodământul fiind doar o problemă de timp. Chiar și reglementările teoretice, științifice, politice sau militare au o viață inexplicabil de scurtă fiind repede modificate, abrogate, înoite, demontate, încălcate.



Dezordinea se impune printr-o strategie desăvârșită și o eficiență totală. Tot ce conține ordine încorporează germenele pieirii, ordinea dovedindu-se chiar dușmanul vieții. S-a descoperit că infarctul de miocard este consecința unei insuportabile perioade de desăvârșită ritmicitate ce îl precede. Urmează apoi, în ierarhia eficienței distructive, rutina, șablonul, convenția, legea, tratatul. Cu cât aria de ordine este mai amplă și mai profundă, cu atât forțele dezordinii se vor dezlănțui mai repede și mai eficace.



Ordinea socială este impusă din primii ani de viață și începe să fie respinsă cu un decalaj de trei zile, iar delicvența juvenilă intră în ofensivă. Grădinițele, scoala, internatele, colegiile, pun bazele marilor răzvrătiți și răzvrătitori ai lumii. Luptele de cartier, de stradă, de clasă, cele corp la corp sau de la distanță nu fac decât să strice micile ordini locale. Dacă se împotmolesc cumva, intervin cu menirea lor mondială, războaiele.



Familia apare la un moment dat în viața omului ca o etapă inevitabilă a ordinii sociale, de la care apoi cei mai mulți abdică fiindcă nu-i suportă canoanele. Familiile dezorganizate devin imediat pepiniere ce își deschid porțile celor pe care ordinea îi inhibă, îi irită sau îi deprimă, îi abuzează sau îi dezavuează, îi obosește sau îi răzvrătește. Factorii de ordine socială sunt ei înșiși scârbiți de meseria aleasă și se lasă ușor corupți, mituiți, ghiftuiți, influențați, ademeniți în mrejele atrăgătoare ale dezordinii. Ei fac ordinea pe care o cred necesară, după bunul plac sau în bătaie de joc. Când se simt epuizați demisionează, dezertează, evadează, emigrează sau se eutanasiază.



Ordinea este o răspundere pe care puțini și-o mai pot asuma tocmai pentru că e o direcție cu o perspectivă insuportabilă și precară. Nu poți privi înspre soare, la soare trebuie să stai cu spatele. Ordinea este o stare în dezechilibru, fiind coercitivă este suportată cu greu și pe durate limitate, doar de ordonanțe. Ordonanța cazonă din alte timpuri, care ducea cuferele și lustruia cizmele ofițerului, categorie uitată și scoasă din rândurile armatei, a invadat acum toate domeniile vieții sociale travestită în secretare, consilieri, asistenți, avocați, purtători de cuvânt, gărzi de corp, care înnoadă neobosiți și pe neobservate ițele ordinii în nodul gordian cotidian.



Sub pretextul procedural de ordine și disciplină, deziderate sociale adoptate fără o analiză deplină a conținutului, oricine se poate erija în făcător de ordine, atât cât îl țin băierile. Astfel ordinea pare a fi menținută dar de fapt sunt fundamentate cu temeinicie noi dezordini derivate. Sunt plătiți să facă ordine dar ei pun taxe și impozite provocatoare de noi dezordini, apoi dau noi amenzi pentru încălcarea noii ordini. Împinsă la apogeu ordinea devine paralizantă și dacă nu este demolată, plesnește de la sine. În plan spiritual, ordinea determină aceleași consecințe, un exemplu fiind savuroasa dezordine religioasă și politică în care trăiește lumea.



Copiii sunt crescuți în spiritul respectului față de părinți, familie, conducători, popor, țară, Dumnezeu. Apoi ajunși la maturitate își îndoapă progeniturile cu aceleași pastile cu care ei înșiși au crescut. Cu toate acestea viața lor ia o evoluție contrară, ca și cum clădită pe ordine și respect ar fi mai greu de trăit. Dezordinea, în orice ipostază este relaxantă, atrăgătoare, are savoare și e bună la gust.



De ordine oamenii se apără prin minciună, adulter, divorț, evaziune. Ei simulează regulile ordinii dar nutresc și întăresc forțele demolatoare ale dezordinii. Când mijloacele dezordinii par a fi nesatisfăcute intervin la ordin, la intervale ce nu se supun nici unei ordini, loviturile de stat, insurecțiile, revoluțiile, stabilizările monetare, naționalizările urmate de retrocedări. Toate nu sunt decât derivate sociale ale cutremurelor propriu zise, cele tectonice, și răul - fructul ordinii - este tăiat din rădăcină. Toate provoacă dezorganizare, suferințe, victime, prin simpla convertire a ordinii în general sau a ordinii de drept în special - în dezordine. A tot cuprinzătoarea dezordine, hohotește din senin victorioasă, după ce părea că lăcrimează în taină înjosită de preceptele ordinii.



Ceea ce consolidează ordinea fortifică dezordinea și orice încercare de destabilizare a dezordinii distruge și bruma de ordine existentă. Paradoxul situației nu poate fi explicat decât într-un singur fel:

Deși discutăm despre două manifestări, ordinea și dezordinea sunt parcă fațetele vrăjite ale unui singur fenomen, doar că astronomii îi spun expandarea universului, fizicienii - fuga la roșu, antropologii - evoluție, juriștii - delicvență, finanțiștii – evaziune, sociologii - civilizație, economiștii - economie de piață, politicienii - globalizare, preoții - religie.