agonia romana v3 |
Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission | Contact | Înscrie-te | ||||
Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara | ||||||
|
||||||
agonia Texte Recomandate
■ am învățat să supraviețuiesc și așa
Romanian Spell-Checker Contact |
- - -
- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - 2006-10-28 | | Focuri profane Despuiată în mare măsură de simboluri mitologice, tributară unui antropocentrism de tip profan, care transformă eul poetic în simplă ființă biologică supusă intrării în neant, poezia contemporană, încă sub influența postmodernismului pentru care statutul ei este cel de joc, simulacru și parodie, pare a rătăci în continuare la voia întâmplării, într-o lume desacralizată, alienată, artificială și inutilă. Creația nu se mai supune unei dialectici aprindere / ardere / stingere, pentru că ea nu mai este rezultatul unei combustii interioare; focul care i-a mistuit pe creatori de-a lungul mileniilor a devenit cenușă, reziduurile moderne nemailăsând loc vreunei speranțe a renașterii ca în mitul păsării Phoenix: „M-am născut între drumuri / nici noapte nici zi / În mijlocul unui secol încă fumegând / de sub lespezi de piatră” (Carmen Firan, „Stele și cruci”). Vocația pierdută a trăirii după tipare mitice, conștiința morții ca intrare în nimic (fără iluzia creștină a continuității în viața de dincolo) transformă actul poetic într-o expresie a incertitudinii, a trecerii fără sens printr-un timp (secol) în care arderea s-a consumat, iar stingerea definitivă e aproape; secolul fumegând trimite deopotrivă la ideea de eșec, după consumarea marilor elanuri, la oboseală și la sentimentul copleșitor al zădărniciei. Cenușa devine atotstăpânitoare, mesajul ei este unul destinat nu rațiunii, ci instinctelor, ființa umană fiind redusă la o zonă inconștient tulbure, cu reminiscențe de lecturi; ca într-o nouă călătorie swiftiană, granița dintre real și fantastic se șterge, iar caii, vechi și înduioșătoare simboluri ale încrederii și ale înțelepciunii, par a prelua, prin transfer, ceea ce au pierdut oamenii: „caii de azi poartă în coame izbânda / viscolul iernii sau puhoiul căldurii / limba cenușii pare o poftă de câine / și sună din amintiri doar pașii lui Johan Wolfgang Goethe” (Ioan Þepelea - „Moartea”). Focul în ipostaza lui domestică, de zeitate a vetrei, asociat purității și dreptății, echilibrului familial, și-a pierdut din atribute, flacăra lui este întreținută artificial, iar ființa, intrată în câmpul semantic al acestui nou produs de consum, oscilează indiferentă între viață și moarte, încercând să reinventeze / să parodieze ceea ce odinioară îi asigura trăinicia; dincolo de „perdeaua de fum” nu mai există însă decât anotimpuri incerte și o poveste care și-a rătăcit destinatarul: „noi trăim și murim mai ceva / ca flacăra aragazului. Ne-am reinventat / torsul și fibrele le-am acutizat. Doar / Coșbuc după perdeaua de fum se ițește / vara și iarna ca-ntr-o poveste / tradusă în limba lui Lars Norén” (Ioan Þepelea „Poză 6”). „Focul schițat în vechime de arhiviștii lui Dumnezeu” a devenit o sintagmă goală de conținut, o metaforă a ruperii oricărei relații cu divinitatea, a singurătății și a sfâșierii, într-o lume simțită ca o imitație nereușită, o copie a copiei, un simulacru: „Singurătatea amiezii cu gloria sânilor ei / singurătatea păsării cerului / și a livezii cu pruni și cireși. Ca o dimensiune / a focului schițat în vechime / de arhiviștii lui Dumnezeu” (Ioan Þepelea – „Poză 7”). În „Cartea cu anluminură” a lui Paul Aretzu, focul își recapătă dimensiunea sacră, de zeitate a vetrei, intrând într-un spațiu recreat / cadențat psalmic: „degrabă, ca niște văcari veniți din zloata câmpului, ne vom / desfăta lângă foc, oprită în cer limba timpului”. Suntem aproape de simbolul sacrificial, de reluarea mitului prometeic, dublat de cel cristic; moartea – mireasă înseamnă intrarea, prin alegorie, într-o pierdută dimensiune mitică, acolo unde spațiul ocrotitor (matricea arhetipală) redevine fundamental („degrabă intra-vom cu tălpi sfiite în dulcea ei căsuță de ceară”), iar umanizarea poemului și întinderea lui pe jăratic se leagă de mitul popular al jertfei pentru creație, cumva în sensul „Meșterului Manole”: „poemul ca om întins pe jăratic, deschidea gura, clipea ca și cum / ar fi vrut să spună ceva”. Lumea hedonismului consumerist, a lipsei de imaginație și a stereotipiei, înecată în kitsch și gesturi ironizat- grandilocvente, nu mai preferă metafora, ci eufemismul în spatele căruia se găsesc doar nonsensul și gestul robotizat, expresie a simplificării tragice și a imposibilității de a mai găsi limbajului un sistem de referință. „Focul iubirii” rămâne un clișeu care nu mai poate trezi emoție, ci, în cel mai bun caz, un zâmbet amuzat: „Până la capăt / cu pieptul gol / gata pentru focul iubirii / și dincolo de marele frig / continuați, / unu, doi – aceștia sunt pașii” (Adela Popescu – „Fitness”). Timpul ca ardere / consumare sub semnul morții își poate lărgi câmpul lexical cu participiul încins, sugestie de acțiune suportată doar, care scapă controlului uman, hotarul incert dintre viață și moarte însemnând sfâșiere tragică: „secundele bat ca un clopot / în trunchiul impudic / al beznei ce mă străbate, / Și mă dispută, / Și mă împarte / pe hotarul încins / dintre dulcile lumi / strivite târziu [...] / până începe nerușinat / să mă ardă / încă o zi / salvator înclinată / spre moarte” (Aura Christi – „Zi îndoliată”). Legat de mitul eternei întoarceri, focul își pierde conotația de element dinamic, de sursă de viață și de inspirație, devine bidimensional ca în picturile murale, clișeul „gheizer de foc” alăturat „nepăsării” creând senzația de lumină alunecând pe suprafața acelorași măști fără profunzime, lipite pe fața neantului: „Stau și pictez aici de milenii / imagini, unghiuri, pliuri, priviri, / dar ce drum, Doamne, mai am să parcurg / până la surâsul iscat dintr-un sfânt! - / gheizer de foc din nepăsare ivit” (Aura Christi – „Culorile nopții”). La Ion Tudor Iovian apare focul senzualizat / sexualizat (complexul lui Novalis) pe linia postmodernistă a erosului ca panaceu împotriva lipsei de sens a universului: „Lolita – fetița cu Tom Degețelul în mână / deja în flăcări erotice” este emblematică pentru o colectivitate care trăiește haotic, la marginea biologicului și a patologicului, măcinată de porniri narcisiste, incestuoase și piromane. Focul devine malefic, redă suma unor experiențe existențiale sumbre și transformă lumea viilor într-un infern, loc al pedepsei exemplare nu cândva, la o posibilă judecată de apoi, ci aici și acum: „Scârnă aruncată pe flori, cărți făcute scrum / [...] ia uite-l pe Marinică D.J. care îmi cere un foc / să-și aprindă fitilul vieții lui cenușii / [...]și ei dau foc / peisajelor de septembrie tivite cu albastru celest și cu aur / toarnă gaz și motorină / peste dumitrițe și begonii / da, da omule // uită cine ești / uită-ți numele / smulge-ți rădăcinile din smoală și din smârc / despielițează-te” („o țară unde nu poți să trăiești nici să mori”). Furia distructivă care duce până la pulverizarea identității pare a avea ca unic remediu o exorcizare dementă care seamănă cu gestul lui Nero de a-și arde cetatea, pentru exhibarea unui talent îndoielnic (v. Henrik Sienkiewicz – „Quo vadis” : „Troia mea se mistuie sub flăcări îndoielnice. [...] Troia n-ar fi fost arsă dacă Prometeu nu le-ar fi dăruit focul muritorilor și dacă grecii nu s-ar fi ridicat cu război asupra lui Priam; și apoi, dacă n-ar fi existat focul, Eschil nu l-ar mai fi scris pe Prometeu, după cum, dacă n-ar fi fost războiul, Homer n-ar mai fi putut scrie Iliada, și eu țin mai mult la existența lui Prometeu și a Iliadei decât la aceea a unei biete cetăți. [...] Pentru poezie și artă ești dator să jertfești totul. Fericiți Aheii care i-au prilejuit lui Homer subiectul Iliadei, și fericit Priam care a văzut ruina țării sale! Dar eu? Eu n-am avut încă cetate în flăcări” – p.216). Discursul poetic al lui Ion Tudor Iovian, persiflând combustiile contemporane gratuite și ascunzând în subtext o nevoie de purificare prin foc, se îmbogățește prin trimiterile la basmul popular, la vrăjile și la metaforele aproape uitate: „despielitează-te / aruncă în foc pieile multe și râncede / ale vârstelor”; e ca în „Povestea porcului”, unde chipul real este ascuns sub o piele / mască zoomorfă, recâștigarea identității presupunând penitență și călătorie inițiatică. Focul uman nu mai este al meșteșugurilor, al războiului și al fecundității, ci intră în câmpul lexical al biologicului semnificând o trăire primară („de talpile lui de copil se prindea / pământul reavăn răcoarea lui / dacă abia îi stâmpăra sângele înfierbântat” – Octavian Doclin – „Fuiorul”) sau o imitație a marilor combustii creatoare: „în cine se mistuie iubirea celui / însingurat căutând / doar ce / se află / mereu / în noi” (Andrei Zanca – „oare unde”). Dragostea în stare pură, nesofisticată, pare să nu mai existe, ea este spectacol, exhibare într-un spațiu de consistența butaforiei, în care focul ca zeu al vetrei nu mai este păzit de vestale, ci ațâțat de bacante: „învață-mă pe dinafară, ia-mă / în memorie un deal și o vale; / în șemineul de la capătul casei, / aprinde niște vreascuri // cercuri – cercuri jur împrejurul / etherului, cântă-mi holeirunda vieții / fără de moarte, / fă-mi dansul cu săbii, la flăcări” (Nazaria Buga – „Colind printre săbii și flăcări”). Mai apar uneori imagini de-un romantism desuet („Drumul pe care pășeam / se arcuia precum o șerpoaică / tălpile arse îmi erau / de-atâtea zig-zaguri / [...] brațele dor / și tâmplele ard” – Mariana Filimon – „Pragul de noapte”), dar clișeele poetice stârnesc în general poeților foarte tineri o imperioasă nevoie de a incendia, de a distruge, de a pulveriza, îmbrăcată în versuri cu vag parfum nietzscheean: „Așteptându-ți sfârșitul, semănam tot mai bine / cu o familie de șoareci / dintr-o casă cuprinsă de flăcări” (Claudiu Komartin – „Poemele cu tătuca”). Lexemul foc este în general evitat, preferându-se elemente semantice din același câmp – a stinge, fum, fierbinteală, simptomatic pentru disprețul afișat față de profunzime și pentru refuzul lumii cu lumini; candela, ca simbol al înțelepciunii și al prevederii, este mereu stinsă, dintr-o maladivă preferință pentru umbră și pentru moartea oricărui ideal: „după lecturi atente / unii au stins candela din ceasuri” ( Ioan Vieru - „Călătorie”); „cel ce nu prinde rădăcini între două epoci / nu vede fumul urcând / în propriul vis [...] / între hainele unui trup aproape spasmodic se simte / fierbințeala apusului” („Irigarea pustiului”). Poeții actuali nu mai acceptă extazul thanatic, trăiesc „la max” și „la extrem”, dar nu prin complexul lui Empedocle (efemeritate și intensitate a arderii), ci printr-o joacă sinucigașă cu vorbele ce transformă umanitatea în simplu recipient („borcan cu sânge”), lipsit de idealuri, de fabulos și de gustul transfigurării, al sublimării realului: „pe film sufletul o cometă pierdută / o, eul! multiple fracturi / flăcări pe borcanele cu sânge” (Constantin Hrehor – „filonul zvâcnind sub magnolii”); carharsisul prin foc este înlocuit cu gesturi suburbane, iar limbajul devine ambiguu: „pământul încă fierbe pe creștetul / înfometaților prunci / [...] omnivore / ierbivore / candidați nobel / bine că sunt paie / vom avea foc, vom avea mături” („viața în purpură”). Renunțarea la maniera postmodernistă aduce, printre altele, o întoarcere la antropocentrismul de tip creștin, ceea ce înseamnă, implicit, un respect față de sacralitatea focului și adâncirea dramei cognitiv / afective. Sfâșierea tragică are loc pe fundalul mult mai credibil al unei senzualități aproape mistice, arderea părăsindu-și conotația demonică și resemantizându-se în sacru și spiritual: „viața mea se consumă clipă de clipă, se varsă / Ca uleiul strâns în coapsa de mireasă / Mireasă care își așteaptă mirele ei ceresc și ea însăși fumegă în cățuie // În cățuie ard, mireasă / În tine ard tot, ca de friguri” (Mihai Gălățanu – „Viața mea e o junglă frumoasă. Luxuriantă. Sângeroasă”). În ciuda tentativelor de a despuia poemele de metafore și de a folosi un limbaj frust, uneori de un umor negru, poeții actuali, mai ales cei care au renunțat la experimentarea neantului, a simulacrului, a parodiei și a unei așa-zise intertextualități, și s-au întors spre poezie pur și simplu, demonstrează că marile mituri ale umanității nu pier atunci când sunt cufundate în obiectual și batjocorite, ci stau doar cuminți și așteaptă: „Să lăsăm să treacă un timp, ca să se zvânte / sângele de pe răni, cadavrele să înflorească / din cenușă să se înalțe, / cu un elan exemplar / înflăcăratele păsări Phoenix” (Ion Pop – „Chiar așa”). |
index
|
||||||||
Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. | |||||||||
Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net
E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate