MINTEA

Ce ne face să judecăm atât de aspru mintea? Mintea, care uneori gândește cu, sau fără voia noastră. Mintea, care de atâtea ori ne trădează cu atâta emfază râzând de noi. Tot ea, înnebunește zice-se, de atâta stres, de acolo, sau de dincolo… lăsând totul baltă, în plin proces de transformare.
Mintea renunță atât de ușor la caracteristica și învățătura de până atunci, transformându-se uneori în monstrul ce nu a fost niciodată. Trădează cele mai elevate și strunite școli, lăsându-le la o parte și făcând loc fanatismului, pentru că o idee bine fixată stă și roade din creier, ignorând toate regulile de până atunci, transformându-l într-o „mașină” de gândit.
Aceasta nu mai dă voie repaosului, punând mai presus de toate salvarea sa, zice-se, din greșelile ce le-a făcut. Bineînțeles că aceasta nu se întâmplă, iar alternativa minții de a-și reveni la normal, este scăzută la forma liberă. Ajutorul este de cele mai multe ori în defavoarea minții, pentru că exercițiul făcut, pe timp foarte mare și-a făcut rădăcini adânci, dând greu drumul schimbării în sine.
Atunci când intervine schimbarea, mintea se naște a doua oară. Ea reunește toate forțele, punându-le cap la cap și sortând binele de rău. Însă e greu, pentru că undeva acolo într-un colț, rămân mici doze ce-i amintesc de ceea ce a fost și uneori aruncându-i în față, adevărul.
Jocul e foarte dur și nu lasă la voia întâmplării nimic din ceea ce s-ar vrea a se crede. Atunci mintea se străduiește să ascundă eretismul, trădând fără margini pentru salvare. Lupta aceasta pentru a salva ce a mai rămas, o face și mai vulnerabilă, pentru că îndoiala apărută, creează panica ce se ascunde greu în fața solicitărilor.
Panica sau răsturnarea dominoului construit cu trudă într-un timp îndelungat, o amețește neștiind încotro să mai bată, iar reașezarea plăcuțelor la loc, se face într-un timp foarte lung. Lăsându-se pradă timpului, mintea nu mai observă schimbarea, că unele plăcuțe ale jocului, fiind uzate, trebuiesc schimbate.
Uneori, poate că e greu să cumpere noul și mai ales să-l promoveze, printre atâtea ticuri și obiceiuri prostești… așa că, se construiește singură, cu ce are la îndemână, schimbând sensul, pe ici pe colo! Valoarea așa zisei, noi construcții, este acum, poate mai mare, pentru că acea minte, a înțeles și a învățat ceva, din toată această mișcare.
Uneori, deși nu se înțelege, dominoul nu se mai așează la loc, nici măcar cu schimbări minore, lăsând loc disperării și aruncării în neant. Mintea astfel pierdută, este uitată de trecerea timpului, fără a transforma și transfigura eternul.

DRAGOȘ NONCIU