agonia
romana

v3
 

Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission Contact | Înscrie-te
poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
armana Poezii, Poezie deutsch Poezii, Poezie english Poezii, Poezie espanol Poezii, Poezie francais Poezii, Poezie italiano Poezii, Poezie japanese Poezii, Poezie portugues Poezii, Poezie romana Poezii, Poezie russkaia Poezii, Poezie

Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara

Poezii Romnesti - Romanian Poetry

poezii


 


Texte de acelaşi autor


Traduceri ale acestui text
0

 Comentariile membrilor


print e-mail
Vizionări: 7919 .



Delicatețea, o dată în plus
eseu [ ]

- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - -
de [alchimina ]

2006-11-09  |     | 





(Promisesem o a doua parte la De ce și cum am scris despre delicatețe. Este cea de față. Dar înainte de a purcede la treabă, prefer să redau, ca un fel de moto, un răspuns la un comentariu de data trecută:

Spun ce spun, bombardîndu-l pe cititor cu înțelesurile diverse ale aceluiași cuvînt, ca să demontez fixarea sa, moștenită din simțul comun, pe unul singur dintre ele, totdeauna precar și, de obicei, manipulat de o anume ideologie. Și ca să-l conving că limba este atît de înțeleaptă încît îi oferă posibilitatea de a alege materialul cu care să construiască un înțeles încă necunoscut al cuvîntului, unul mai autentic decît cele consemnate și vehiculate de vorbitori și chiar de dicționare.)






Îngerul păzitor al autenticității

Cuvintele nu sînt numai nume arbitrare pentru realitățile pe care le desemnează. Totdeauna ele înmagazinează, cu timpul, un fel de exigențe, care impun realității numite să nu se depărteze prea tare de ceea ce sensul cuvîntului îi prescrie. Expresia în adevăratul sens al cuvîntului surprinde excelența unui lucru, faptul că el este un lucru veritabil, autentic și nu o făcătură, o contrafacere sau ceva alterat, degradat, corupt, vicios.

Asta sugerează că în cuvînt se cuibărește esența lucrurilor. Esență fără de care un lucru nu-și mai merită numele, și-l trădează și devine altceva cu alt nume. Sau se reîntoarce în lumea celor fără de nume, în anonimatul din care doar denumirea l-a scos, făcîndu-l responsabil de numele său.

Un nume poate fi considerat deci și ca „o instituire a calității, o proclamare a rangului, o învestire cu demnitatea ființei, o ungere cu mirul mirării”. El este de fapt un titlu de noblețe al lucrurilor. Și, odată învestite cu acest rang, recunoscute ca atare, scoase din anonimatul neființei, realitățile trebuie să-și dovedească mereu vrednicia de a fi ținîndu-se de cuvînt.



Îndemnuri de a fi și rătăciri

În afara mărcilor semantice care constituie un fel de definiție a lucrului desemnat, cuvintele îngrămădesc însă în jurul acesteia și o mulțime de conotații rezultate din relațiile cuvîntului cu celelalte cuvinte din limbă și cu feluritele situații în care el este folosit. De obicei aceste conotații sînt cele care se pretează mai degrabă la atitudini și reacții afective față de lucrul desemnat. Ele sînt accente de apreciere sau depreciere ale lui.

Cînd cuvîntul se referă la realități umane, toate acestea sînt însă mult amplificate și sensurile sale reflectă și mai pregnant felul în care pasiunile omenești îmbogățesc sau sărăcesc înțelesurile. Mai ales acele pasiuni care primesc o expresie sistematizată prin doctrine și ideologii, prin susținerea lor de mari mase de oameni, de grupuri solidare printr-o anume mentalitate.

De cele mai multe ori cuvintele îndrumă sau măcar cooperează cu acea realitate umană în devenire. O susțin sau o pot rătăci pe drumul ei către autenticitate. Este și cazul delicateții care se poate vedea în cuvîntul care o desemnează ca într-o oglindă. O oglindă însă în care fidelitatea și deformarea își dau mîna. Căci, de fapt, cuvîntul delicatețe este sursa speculațiilor (de la latinul specula - oglindă) asupra delicateții reale, a considerațiilor ce pot fi făcute asupra ei doar prin prisma multiplelor sensuri pe care cuvîntul le are deja, a mozaicului lor care se modifică însă la orice clătinare ca într-un adevărat caleidoscop magic.



Debilitatea involutivă

O strofă a lui Topîrceanu din Rapsodii de toamnă surprinde cum nu se poate mai bine condiția fatală a delicateții neajutorate și irascibile: “Un țînțar, nervos și foarte / slab de constituție, / În zadar vrea să ia parte / Și el la discuție.” Nimeni nu va nega făptura subțiratică și gingașă a țînțarului, grațioasa lui conformație și suava sa evoluție. Totuși, obiceiul lui vampiric și bîzîitul sîcîitor ne îndeamnă să-i apreciem mai curînd conduita supărătoare, pătimaș revendicativă, resentimentară.

Fragilitatea constituției pare să fie contrazisă de bîzîitul său insistent și rău prevestitor. Oarecum revanșard. Ca să nu mai spunem că, trecînd pe lîngă vreun microfon și auzindu-și zgomotul amplificat, țînțarul se poate crede un adevărat bombardier. Și, în cele din urmă, comportamentul său dezagreabil ne face să vedem în fragilitatea sa agresivă mai curînd un handicap revendicativ, o șubrezenie dereglată, o iritabilitate nemotivată: o fi el o ființă subțire, dar are o fire detestabilă și un nărav indezirabil. Iar bîzîitul său pare doar o încercare de inocentare și de victimizare mincinoasă. Fiind, de fapt, doar o neajutorare văicăritoare și ranchiunoasă.



Debilitatea persecutată

În ipostază umană, delicatețea constitutivă, dublată de o atitudine resentimentară, pare să nu mai îndreptățească nici măcar părerea că ființa respectivă, este cu adevărat una realmente sensibilă. De fapt, sensibilitatea sa nu mai are pic de anvergură, este redusă la un singur registru: simțirea negativă a disconfortului, a insatisfacției, a nemulțumirii.

Ea pare centrată și dominată pe o vulnerabilitate excesivă. Una mai mult închipuită și cultivată cu reavoință decît reală. Una autozgîndărită și specializată în a resimți doar ceea ce vatămă și rănește: durerea, insulta, jignirea, ultragiul, din moment ce aproape orice stimul duce la aceleași reacții stereotipe de iritare, mînie și furie. Pare la fel de firesc să vezi aici slăbiciunea fără leac: ființa firavă, debilă, scarandivă, plăpîndă, șubredă. Lipsită de capacitatea umană de a rezista cît de cît stresului conservîndu-și un comportament măcar demn și civilizat.

Căci reactivitatea perpetuă, pripită și nemediată contrazice chiar înțelesul unei comportări delicate, aceea care ar trebui să fie prevenitoare, plină de atenție și grijă, lipsită de brutalitate și asprime, binevoitoare și amabilă. Constituția delicată, nedublată de un comportament delicat, pare să fie astfel doar premisa firească a unei șubrezenii dereglate care pică în mania brutalității, vulgarității, grosolăniei și primitivității.




O delicatețe evoluată

Constituția delicată în sensul fragilității mereu periclitate de mai sus nu este deci o delicatețe care să fie omenește dezirabilă. Ea este una care frizează stadiile inferioare ale evoluției filo și ontogenetice. Delicatețea în adevăratul sens al cuvîntului, atunci cînd ne referim la om, trebuie să fie una comportamentală. O funcționare delicată consceventă, mai mult sau mai puțin constantă. Chiar dacă sufletul uman este unul vulnerabil și sensibilitatea sa își dovedește superioritatea tocmai printr-o vulnerabilitate sporită, comportarea sa delicată nu trebuie să fie afectată de aceasta.

O a doua categorie de sensuri ale delicateții, aceea care surprinde calitatea, este cea care ne poate ghida spre a înțelege că a fi delicat însemnă a fi ales, fin, rafinat și a fi perceput ca atare de ceilalți. Și asta ține de o noblețe sufletească potentă care reușește să țină în frîu tocmai reactivitatea pe care o recunoaște doar ca pe o condamnabilă irascibilitate, ca pe o sensibilitate degradată în iritabilitate, ca pe o conduită grevată istericalelor.

Este vorba deci de o atitudine morală superioară și nu de justificările și legitimările ieftine ale psihologiei de bazar. De fermitatea în a miza pe un comportament ale cărui trăsături sînt distincția și eleganța în ciuda unei sensibilități care nu evită vulnerabilitatea. De unul care nu-și permite să reacționeaze imediat și brutal la stimuli, ci își construiește și beneficiază de un filtru al exigențelor capabil să modereze și să moduleze răspunsurile.



O delicatețe evolutivă

Cea de-a treia categorie de sensuri ale delicateții este aceea care dă seama chiar de strategia abordării chestiunilor delicate. Este o repliere, o întoarcere a delicateții asupra ei însăși. Dorind să fim delicați ne aflăm în fața unei sarcini anevoioase, complicate și pretențioase. Dificultatea demersului ne cere să fim cu mare băgare de seamă și să procedăm cu prudență, rezervă și subtilitate.

După cum se poate lesne constata delicatețea, în primă instanță, este o fragilitate amenințată cu degradarea și funcționarea precară. Care de multe ori, ajunsă în acel hal, va dori să braveze tocmai acea stare ilegitimă și să ceară daune în numele ei. Dar asta e valabil doar pentru delicatețea care se consideră o stare și nu o evoluție.

Delicatețea nu este dată, ci se face. Este un proces, o devenire, o edificare de sine. Nu ești delicat pentru că așa s-a nimerit și nu-ți pui delicatețea-n frunte ca să ceri daune. Ești delicat mai curînd pentru că ai ales să te conduci după o anume exigență și te-ai hotărît să evoluezi luptînd cu dificultățile în direcția cizelării, a șlefuirii, a stilizării persoanei tale. Ești delicat pentru că delicatețea este miza vieții tale.

Asemenea tentativă este însă una ingrată care îmbină dificultățile cu satisfacțiile austere, dezagreabilul cu bucuria de a născoci soluții ingenioase și rafinate. Din toate înțelesurile delicateții acesta este cel mai complet căci el dă seama de faptul că delicatețea este un permanent, pretențios și subtil efort de a realiza – printr-o inițiativă plină de ingeniozitate și fără odihnă – o condiție umană superlativă. O reușită, e adevărat, cu un echilibru instabil dar dinamic care face ca fragilitatea să fie, paradoxal, clipă de clipă, robustă.

*

(Totul a pornit de la alte două texte: Delicatețea între grație și ingratitudine (I) - virtuți vicioase , Delicatețea între grație și ingratitudine (II) - tuturor celor care au, ca și mine, curajul să se recunoască pacienții unei delicateți suferinde și vor să se vindece, care bănuiesc că acum nu vor mai părea atît de dificile. Sau, dacă totuși vor fi, asta va arăta doar că sînt ingrate, o modalitate mai evoluată a delicateții.)



.  | index










 
poezii poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
poezii Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. poezii
poezii
poezii  Căutare  Agonia - Ateliere Artistice  

Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net

E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate

Top Site-uri Cultura - Join the Cultural Topsites!