TIMPUL

Maghernița e tot acolo. Pereții crăpați abia se mai țin. Ușile nevopsite demult și crăpate de soare, descoperă straturi multicolore de vopsea. O băbuță iese în pragul prispei. Este la fel de bătrână, semănând cu casa. Fața crăpată și bărbia tremurând, nu mai spuneau nimic altceva decât timp trecut, bătrânețe.

La fereastra cenușie, lângă perdeaua mizeră, apăru și moșul, privind în van curtea casei. Privirea lui era atât de obosită. Anii de muncă și toți la un loc îi ieșeau prin pielea crăpată.

Butucul de vie, care nici el nu mai știa pe unde crește năuc, acoperea fața prispei oblojită cu pământ galben, odată demult. Lângă casă, șopronul adăpostea căruța ruginită, cu lemnele mâncate de carii. Era nemișcată acolo de ani buni. Caii s-au vândut demult, la târg. Ce păcat că nu se pot vinde și oamenii bătrâni, bibelourile societății! În grajd, încă zăceau hamurile crăpăcite, din piele, agățate în cui. Roase de carnea animalelor și vreme, plângeau.

Timpul a câștigat, natura și-a spus cuvântul. Zalele cercului sunt bine țintuite între ele. Echilibrul biologic își spune cuvântul.

Băbuța stă nemișcată uitându-se nicăieri. O amintire îi pâlpâie pe la urechi și zâmbește ușor, întorcându-se cu privirea către fereastra de la care privea moșul, îi făcu semn cu mâna. Moșul zâmbii la rându-i bucurând-o pe babă Deși nu știa despre ce este vorba, moșul nu dori să o supere. Ieși la rândul lui în prag trăgând aerul proaspăt în plămâni. „Frumoasă toamnă.” Zise moșul încet încercând să afle la ce se gândește băbuța. „Seamănă cu toamna în care ne-am căsătorit.” O lacrimă udă obrazul băbuței, care zâmbea în același timp. „Și ce tineri și frumoși eram!” Zise moșul încercând să mai amâne starea babei. Baba rămasă stană de piatră, părea a nu se gândii la nimic, dar inima ei era plecată acolo departe după copiii ei, care uitase că mai sunt și ei pe lume. „Oare ce-or face ei acum, au de-ale gurii, așternuturi calde, să se odihnească, că tare mult mai muncesc săracii, prin străinătățurile acelea, pe unde și-au găsit liniștea.” Moșul se sprijinii la rându-i de stâlpul celălalt ce susține prispa. „Arătura de toamnă încă nu s-a terminat, dacă le era greu pe acolo, veneau s-o termine ei, stai liniștită!” Baba privii în susul drumului, pe acolo de unde ar fi trebuit să apară copiii ei de la gară. Drumul era pustiu, nici măcar o căruță, nu vroia să treacă.

DRAGOȘ NONCIU

10.11.2006.