Mama: "vise , dragul meu, vise..."
Tatăl: "Hei, trezește-te...Fă ceva. Crează.Construiește".

Chipul mamei, un abur incert plutind printre strofele poeziilor romantice, artă și incertitudine.
Cel al tatălui, sever și dăltuit din adevărurile sale. Cu degetul arătător ridicat spre cerurile insondabile, acele ceruri care aveau să definească un viitor la fel de insondabil alcătuit din petecele multicolore ale viselor mele.
Unde erau : spațiul meu, credințele mele, dorințele mele?
Visele mele mă purtau la latitudini necunoscute, printre ghețari și palmieri și mă aduceau în acelasi loc, mereu repetabil: o casă confortabilă pe o stradă strajuita de tei tineri, in floare, printre părinți, unchi și mătuși, rafturi de carți cu coperți din piele brună, covoare plușate vetuste, mobile Bidermayer de culoarea mierii arse.
O prezență certă intr-un mediu incert. Dacă spațiul din jur ar fi devenit cert, prezența ar fi fost incertă: o ceața schimbătoare lipită pe retina care filtra lumina venită de afară. Pereții, de ceară, se topeau, iși schimbau forma, împrejmuind mereu alte spații cu alt conținut.
Acolo, pe acea insulă-continent, oamenii bruni au venit cu milenii în urmă.Au venit și trăit după legi imuabile care nu au avut nevoie de schimbări. Totul era acolo: vânat și apă și fructe. Dar oamenii continuau să se ucidă între ei deși era din belșug pentru fiecare.Se murea și se năștea mereu ca și înainte, fără schimbări și fără iluzii. Nu era loc și pentru astea. Viața și moartea erau prea precise, prea strâns legate. Acestea erau visele. Vise rele În care omul trebuia să trăiască zilnic pentru a se putea trezi într-o realitate unde era veșnic pace, unde toate erau acolo fără efortul de a le căpăta. Acea realitate care avea nevoie de visul de a munci și de a trăi. Realitatea era buna: era dăruită de zeii vântului, soarelui și ploii, iar visele erau scornite pentru a smulge omul din starea de beatitudine. Muncește, târăște-te după vânat, omoară-ți vecinul, caută apa, fă-ți un bumerang și un arc cu sageți. Trăiește, înmulțește-te și mori. Din acest vis nu te puteai trezi decât culcându-te.
Degetul taălui se ridică iarași spre tavan:-"trezește-te". M-am dus în camera mea, acel spațiu inodor și insipid, bine dezinfectat. Mi-am turnat un suc de portocale în cupa personală de argint cu monogramă. Am deschis atlasul și m-am refugiat pe insulele "mele". Fără atlas și fără cărțile "mele" nu aș fi știut spre ce să visez. Și fără acele vise aș fi trăit fără să știu că trăiesc.
Mi-am urmat visele: am văzut plajele de nisip auriu și de nisip negru. Am văzut vulcani- acea gură prin care pământul iși aruncă voma creată de greața față de omenire. Am văzut ceruri adănci colindate de păsări rele. Am văzut platourile înalte acoperite cu zăpadă eternă. Am văzut apele căzând în ape de la înălțimi amețitoare și gurile muribunde ale peșterilor pline de dinții ascuțiți ai stalactitelor și stalagmitelor. Și peste tot am văzut oameni: albi, negri, galbeni sau roșii. I-am văzut fără să încerc să îi cunosc:erau numai acele creaturi dispuse să distrugă și să deterioreze totul.
Într-un singur loc însă, am întâlnit alți oameni care spuneau despre ei :"nu suntem albi sau galbeni sau negri. Suntem BEJ. Și bej erau. Trupuri înalte și suple, cu credința că Zeii le-au hărăzit insula lor numai pentru a trăi în pace și armonie. O permanentă sărbătoare a soarelui și a oceanului. Dar au venit oamenii de știință, albi și triști și le-au arătat: "oameni buni, visați. Uite ce au făcut strămoșii voștri, s-au ucis, s-au măncat între ei. Prăjiți. Femei, bărbați și copii laolaltă. Prăjiți, nu fierți cu batate și alte vegetale. Așa încât, oameni buni, nu mai visați".
Și oamenii bej i-au crezut pe oamenii albi. Și așa a pierit și ultimul vis despre realitate.


PS. Unele din populațiile pacifice cred că visele sunt realitate iar viața cotidiană se petrece în vis.