Comentariu la poemul "elian despre iubire și atât",
de poeta Dana Banu

Voi înfățișa mai jos nu o interpretare literară propriu-zisă, ci o interpretare creativă, în proprie transpunere, a poemului Danei Banu. Altfel spus, voi așterne ceea ce cuvântul din acest poem îmi spune mie.

I

"nu voi spune nimic despre nopți și zile despre tăceri presupuse șoptite pe îndelete
elian intră în casele oamenilor
lasă câte un semn și trece mai departe
se deschid ferestrele
viscolește un alt decembrie neînceput printre pietre albastre verzi sau roșcat-arămii
doar pietre"

Poemul se așterne sub auspiciile misterului, luminat de trecerea des-văluitoare.
„Nu voi spune nimic” - pune într-o lumină discretă misterul nopților și zilelor, al curgerii temporale în care se zămislește cuvântul ființial care e dăruirea de sine: tăcerile se șoptesc pe îndelete.
Casa e inima în care iubirea intră, semnul lăsat fiind urma indelebilă a prezenței și "rănilor" ei.
Trecerea diseminează sensurile gestante în cuvânt și le scoate, le aduce în câmpul deschis al înfruntării a ceea ce "stă să se întâmple".
Se atinge astfel hotarul ex-pus al trecerii la limită, al transcendentalizării sau salvării în Dumnezeu a darului.
Iubirea trece prin “casa ființei”, prin limbaj, în tăcerea-vedere, în câmpul deschis al "întâlnirii transcendentale".
Se întâmpină și se asumă aici "riscul ontologic" de a te pierde pe tine însuți.
“Ceea ce nu este asumat, nu este mântuit”, spune Sf. Grigorie de Nazianz.
Se trece în, prin și dincolo de celălalt spre acel “afară” ce poate fi privit ca orizont fără început sau “neînceput” al tainei “dumnezeirii” și “împărtășirii”.
Timpul însuși își pierde linearitatea și devine “viscolire”, o răvășire biciuitoare și trezvitoare a ființei.
Este o trecere prin sfârșit, prin răs-cruce spre o altă condiție dincolo de secvențialitatea discursivului.
Piatra este semnul de hotar al unei iubiri în-ființate, ascunse în Dumnezeu.

II

"multe sărbători au aprins candelabre cu o mie de brațe în cetățile noastre
mulți menestrei paji și bufoni și-au lăsat pe aici cântecele lor fără de seamăn
elian a plecat de fiecare dată în căutarea ei
drumuri deschise praf pretârziuri
soarele în zenit și nimeni aici"

Strofa a doua începe în forță cu chemarea arhetipală, urmată nu fără o anumită "nebunie a credinței", spre toposul edenic al “sărbătorii”, al “cântului”.
Este anticipat momentul “omega” al celebrării "fericitei nebunii" a cuvântului. Cuvânt făcut în Hristos trup de comunicare-cuminecare, punte de la inimă la inimă.
“Căutarea” este înviorată, fascinată de această chemare căreia nu-i poate rezista și care îi susține trecerea prin câmpul arid al pierderii de sine, uitării, părăsirii, slăbiciunii și neputinței.
Este chiasm-ul crucii, în care conștiința ajunsă ca un soare la zenit înfruntă riscul ontologic al pierderii de sine.
Drumul spre lumină sau înviere trece prin abisul părăsirii, spectrul tragismului, criza pogorârii la iad și nimic-nicia morții.

III

"dacă desenezi o barcă pe zidul acesta
cu siguranță ea te va duce într-o zi acolo unde oamenii sunt mai mult decât o idee"

În versurile de mai sus este zugrăvită într-un mod foarte interesant taina altfel incomprehensibilă, indescriptibilă discursiv a transgresării condiției umane.
Este vorba despre întruparea sau “în-ființarea” în acel “acolo” al unui “concret (euharistic)”, unde “oamenii sunt mai mult decât o idee”.
Imaginea bărcii, simbol dinamic al traversării spirituale a limitelor, este desenată, în-scrisă pe zid, simbol despărțitor, sau mediator, și în același de timp de circumscriere a unui spațiu identitar.
Zidul trasează chiar hotarul care acoperă, ascunde în timp ce circumscrie, ocrotește, adăpostește spațiul locuit. Zidul desemnează aici trupul. Imaginea bărcii indică sufletul mișcat de apă-Duh spre locul epifanic al trecerii inteligibile și corporalității trans-figurate.

IV

"despre iubire se tace
greu apăsat
și firesc"

Orice discurs despre iubire îi pierde urma, regăsind-o într-o mișcare vie de dăruire integrală.
Se ajunge în “întunericul orbitor”, apofază a iubirii în care secvențialitatea lasă loc mișcării “din toată ființa”, întrepătrunderii. Este tocmai pre-figurarea epectazei, înaintării infinite în taina ce se des-văluie și se comunică.
Modul acestei comunicări de suflet este caracterizat prin densitatea și firescul vederii “față către față”, dincolo de sfâșierile și rupturile, schimbările și “măștile mortuare” ale “existenței spre moarte”.
Măștile se desprind și lasă vederea liberă și chipul deschis vederii de suflet. Aceasta în pragul unui supra-firesc firesc, tocmai fiindcă este înscris în însăși ființa omului, în “capacitatea de chip” sau condiția sa iconică.

V

Poemul este bine alcătuit și calibrat, echilibrul dintre formă și conținut, între taină și descoperire, cuvânt și tăcere, concret și abstract, oferindu-i un dinamism aparte. El își lasă o amprentă remanentă în cititor tocmai prin vectorul transfigurativ pe care reușește să-l suscite.