agonia romana v3 |
Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission | Contact | Înscrie-te | ||||
Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara | ||||||
|
||||||
agonia Texte Recomandate
■ am învățat să supraviețuiesc și așa
Romanian Spell-Checker Contact |
- - -
- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - 2006-12-12 | |
“Oamenii care nu sunt celebri, mă obosesc”, Elisabeth Hurley
“American Psycho” Am văzut filmul, probabil, de vreo cinci ori, și ardeam de nerăbdare să citesc cartea. Nu mi-a venit să cred când, întâmplător intrat într-o librărie, am zărit-o pe standul Polirom. Cînd am luat-o în mână, simțeam că-mi arde palmele. M-am dus direct acasă și m-am apucat să citesc, iar prima impresie a fost… să spunem că dezamăgire e un cuvânt cam dur. Ca și în cazul “Fight Club”, din nou filmul mi s-a părut mai bun. Dacă “Fight Club” mi s-a părut oarecum stângaci scrisă, aici am avut impresia că ceva e în neregulă cu traducerea. Adică, în film discursul curgea atât de fluent, de elegant, de rotund, în timp ce în carte, pe tot parcursul lecturii, n-am putut să scap de un vag sentiment de… discontinuitate. Pe urmă, ca și în “Fight Club”, filmul e unul cu monolog interior, astfel încât am rămas surprins să constat că în carte acesta nu e cu nimic mai extins, în ciuda dimensiunilor apreciabile ale romanului. Practic, există, am impresia, doar două momente în care Bateman se supune unei autoanalize, fragmentele fiind singurele în care cartea se propie de film în ceea ce privește eleganța discursului. În rest, romanul este unul foarte cinematic, cu grămezi de dialoguri și acțiune manifestă, ceea ce face din nou ca adaptarea pentru marele ecran să arate mai bine. Acțiunea este mai lesne de exprimat prin imagini decât prin cuvinte, în timp ce cu ideile lucrurile stau exact pe dos. De aceea, toate adaptările după Dostoievski sunt doar palide replici ale romanelor lui. Până aici, deci, comparația dintre film și carte s-a făcut în defavoarea acesteia din urmă. Există însă un capitol la care romanul excelează, așa cum n-am văzut să exceleze nici o creație artistică până acum, și anume violență. Iarăși, nu știu dacă “excelează” e cuvântul potrivit. În adolescență am citit Stephen King și Dean Koontz. Clive Barker m-a lăsat complet rece. Am văzut delicioasa abominație a lui Rob Zombie, “House of 1000 Corpses” și varianta franțuzească a extremei violențe, “Haute Tension”, care în opinia mea, împreună, constitue apoteoza cinematografiei horror cu subiect. Nimic din toate acestea nu se compară însă cu “American Psycho”, nici măcar “American Psycho”, adică filmul. Aici, violența capătă dimensiuni fantasmagorice, accentuată și de faptul că este îndreptată mai ales împotriva femeilor. Scenele de tortură sunt descrise explicit și pigmentate de abuzuri sexuale. Citești și simți că te cutremuri la gândul că s-ar putea să găsești un soi de satisfacție în toată abominația. Pe parcurs însă și violența își pierde din inedit, devenind repetitivă, un clișeu plictisitor atât pentru cititor cât și pentru personajul care găsește tot mai puțină satisfacție în ceea ce face. Și iarăși, identificarea cu el, te face să te cutremuri de oroare. Finalul e plat, fără sfârșit, lăsându-te cu impresia că evenimentele au să se deruleze în aceeași notă și după închiderea coperților. Iar aici am avut parte de o nouă surpriză, marcând o nouă detașare a romanului de ecranizare. S-a vorbit mult despre îndulcirea notei violente în film, unii comentatori opinând că, totuși, uciderea unei prostituate cu o drujbă nu poate fi numită îndulcire. Dacă ați văzut filmul și nu ați citit cartea, vă pot spune că ecranizarea nu reproduce nici 10% din ororile prezentate în roman. Mai mult decât atât, filmul sugerează, sau cel puțin mi-a sugerat mie că totul nu se petrece decât în mintea personajului, că nimic nu e real. Dâra de sânge care se scurge prin fața portarului din geanta de voiaj Calvin Klein în care e îndesat un cadavru, fără ca acesta să aibă vreo reacție, urmărirea prostituatei cu drujba pe culoarele blocului, fără ca vecinii să se alarmeze, totul pare rupt de realitate, nimic altceva decât o fantezie într-un mediu convenabil. Cartea nu produce însă aceeași impresie. Aici nu există nici o urmărire cu drujba, nici o dâră de sânge prin fața portarului, doar o menajeră care îndeasă placidă la gunoi hârtii și cearșafuri pline de sânge închegat. În rest, tăcerea agentei imobiliare care vinde apartamentul lui Paul Owen, care ar fi trebuit să păstreze vreo câteva cadavre, pare o simplă strategie prin care nu este lăsată o istorie sordidă să scadă prețul imobilului. Iar avocatul care susține că la întâlnit pe Paul Owen la Londra, deși acesta ar fi trebuit să zacă într-o cadă de baie din “Bucătăria Iadului”, cu căpățâna despicată de satâr, dizolvându-se iremediabil în var nestins, se înscrie natural în șirul fără sfârșit de confuzii care se derulează pe întreg parcursul romanului, subliniind ridicolul acestor yuppie care, îmbrăcați în Armanii, perfect bronzați, frezați, “bodybildizați”, arată la fel cu toții. În romanul “American Psycho” crimele sunt reale, nebunia din creieriul personajului și-a făcut loc în universul real al narațiunii. În concluzie, e “American Psycho” un roman pe măsura faimei care la consacrat? Sincer să fiu, nu pot să-mi dau seama. Poate că la sfârșitu anilor ’80, când a fost scris, a șocat teribil, nu atât datorită violenței, cât datorită numelor de firme prestigioase asociate cu abominația, care i-au adus autorului nenumpărate procese. Merită, atunci, “American Psycho” să fie citit? Cartea m-a dezamăgit ușor, dar răspunsul e un “da” hotărât. Și asta pentru că, și aici exprim ceva cu relevanță pur personală, în ea se reflectă o idee care ani la rând m-a preocupat și mă preocupă în continuare. Pe coperta 2 a cărții am citit câteva opinii: “indiferența față de suferința umană”, “insensibilitatea în actul sexual”. Mă rog, fiecare observă ce-l doare. Nu despre asta ne vorbește însă Bret Eston Ellis. Ideea care se desprinde din roman este abominația ordinii instituite, este oroarea din spatele valorilor oficial recunoscute, mârșăvia din spatele imaginii respectabilității. Terorismul, pornografia, xenofobia, rasismul, antisemitismul, drepturile femeilor, homofobia, rahaturi. Teme facile, bune de bifat în CV-ul parveniților care țintesc expunere mediatică, o carieră politică, sau premiul Nobel pentru literatură. Mult mai dificil e să stai împotriva curentului, împotriva puzderiei de târfe mediatice și fătălăi fardați ai popculturii, împotriva silicoanelor, împotriva prostituatelor cântărețe, împotriva fetișului întruchipat de superstaruri, a boarfelor pe care le poartă, a căsoaielor în care nu locuiesc, a mașinilor și iahturilor de care nu au nevoie. E greu să stai împotriva banilor ghiolbanilor care cumpără respectabilitatea în fața prostimii, și mântuirea în fața lui Dumnezeu, a hainelor care-l fac pe om, a conspirației mondiale care pune la baza structurii universului, alături de hidrogen, prostia. E greu să stai împotriva mediei care-i trasformă pe toți în mici dumnezei. “American Psycho” face lucrul acesta: se opune mainstream-ului, amenințând din underground eșafodajul lumii în care trăim. Nu reușește să-l dărâme, dar îl zgâlțâie puțin. Iar pentru asta, avem tot respectul. |
index
|
||||||||
Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. | |||||||||
Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net
E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate