Să mărim arca!

“Din toate soiurile de păsări înaripate după
fel, din toate soiurile de animale după fel și
din toate soiurile de târâtoare după fel, din
toate să intre la tine câte două, parte
bărbăteasca și parte femeiască, ca să rămână
în viață împreună cu tine.”
(Facerea 6,20)


Ei sunt aici! Trăiesc printre noi fără să băgăm de seamă. Zi de zi ne întâlnim cu ei, dar cu toate acestea existențele lor ne rămân la fel de misterioase. Ne credem stăpâni, dar de fapt ei se află aici cu mult înaintea noastră. Ne domină viața. Iar ochii lor multifațetați ne urmăresc în permanență fără să ne dăm măcar seama…

Extraterestri? Fără îndoială. Fiindcă ce altceva pot reprezenta pentru noi milioanele de mici insecte alături de care viețuim zilnic de mii de ani, dar pe care totuși nu le cunoaștem, și ale căror vieți, la fel de mărunte, ne rămân încă adevărate enigme? Lumea lor ne este la fel de străina ca și aceea ivită pe o altă planetă din Univers. Ba chiar am ajuns la paradoxul de a cunoaște mai mult despre galaxiile îndepărtate decât despre însoțitorii noștri de fiecare zi.

Însă acesta nu este doar cazul insectelor, ci al întregului grup al nevertebratelor. Fiind de regulă prea mici pentru lumea noastră mare, prea lente pentru timpul nostru grăbit, prea bine ascunse pentru ochii noștri, dar mai ales pentru mințile noastre - înotând în abisuri neștiute, sfredelind solul, târându-se pe el, ori săgetând văzduhul ca niște năluci de-o clipă -, nevertebratele au fost de prea puține ori admirate, și prea adesea temute, disprețuite ori pur și simplu ignorate. Oamenii din vechime le-au considerat prea nesemnificative pentru a mai merita să fie salvate – Noe din legenda biblica a potopului le ignoră total existența atunci când se hotărăște să găzduiască viețuitoarele pământului pe arca sa. Însă, din păcate, nici în zilele noastre situația nevertebratelor nu este cu mult mai strălucită, pentru ca acestea sunt excluse încă din majoritatea programelor de salvarea a speciilor.

Dar vechea mentalitate ce pare încă sa-i domine pe specialiștii în conservarea speciilor tinde sa fie schimbată de un suflu nou apărut chiar în interiorul acestei comunități. Reprezentații acestui nou curent sunt chiar specialiștii în nevertebrate, care, în luna mai a anului 2004, s-au adunat la un simpozion organizat la Muzeul American de Istorie Naturală din New York. Prin acest simpozion, intitulat sugestiv „Să mărim arca!”, ei urmăresc să crească gradul de conștientizare al necesității de ocrotire a nevertebratelor, pentru ca acestea să fie incluse în proiectele de conservare a speciilor și management al mediului, dar și în deciziile politice privitoare la acesta.

După cum spuneam, în prezent, speciile nevertebrate sunt adesea scăpate din vedere atunci când se elaborează strategiile de conservare, în ciuda faptului că acestea reprezintă marea majoritate a biodiversității planetei noastre: 95% din toate speciile animale cunoscute – o cifră cu adevărat cutremurătoare ce ar trebui să dea de gândit!

Pentru a atinge aceste deziderate, comunitatea mondială de conservare a nevertebratelor, inclusiv Comisia de Supraviețuire a Speciilor - Species Survival Commisșion (SSC), s-a decis să-și unească forțele într-o nouă inițiativa intitulată „Coaliția Să Mărim Arca!” – “Expanding the Ark Coalition!” (ETAC).

Aceasta Coaliție va fi forul ideal de decizie în domeniul protecției nevertebratelor, promovând cele mai bune metode de conservare a acestora și, totodată, ajutând la mobilizarea resurselor necesare.

Luând în considerare numărul total de nevertebrate de pe planeta noastră – până la ora actuală au fost descrise 1.190.200 de specii, iar alte aproape 10.000 de noi specii sunt descoperite în fiecare an - nu este deloc surprinzător să aflăm că acestea joacă un important rol din punct de vedere ecologic și economic.

Nevertebratele au roluri cheie în majoritatea lanțurilor trofice prin reciclarea substanțelor nutritive, polenizare, controlul epidemiilor și filtrarea apei, dar și prin îndeplinirea altor numeroase funcții vitale. De aceea, conservarea biodiversității nevertebratelor este esențiala pentru menținerea sănătății ecosistemului, ele constituind o parte componentă a acestuia. De la calmari și libelule, la păianjeni și termite, nevertebratele sunt de asemenea animale fascinante, în felul lor propriu, multe dintre ele prezentând povești de viață incredibile, povești din care, nu de puține ori oamenii pot trage adânci învățăminte.

Cert este însă că ecologiștii se află în fața uneia dintre cele mai mari provocări din istoria, atât de sinuoasă, a protecției mediului – a conserva aceasta abundență și diversitate de nevertebrate pe baza unor resurse limitate. Totodată, acest ambițios proiect va necesita o muncă titanică și nervi de fier dar și o foarte bună colaborare și organizare. Însă efortul specialiștilor este legitimat de faptul că – potrivit unor studii recente – numeroase specii de nevertebrate se confruntă cu iminenta extincție, motiv suficient pentru ca importanța acestui deziderat să nu fie micșorată.

Astfel că, până la aceasta dată, 3.400 de nevertebrate – adică 0,2% din speciile cunoscute – au fost evaluate ca fiind amenințate, iar 1.959 de specii au fost incluse în Lista Roșie de Specii Amenințate a IUCN – Uniunea Internaționala pentru Conservarea Naturii. Aceste cifre sunt însă prea mici față de numărul real de specii amenințate, dacă ținem cont de gradul înaintat de degradare a mediului și de cunoștințele noastre destul reduse cu privire la speciile „colocatare” de pe planeta noastră.

Primii pași în direcția unei mai bune monitorizări și conservări a speciilor amenințate au fost făcuți de Comisia de Supraviețuire a Speciilor a IUCN - Species Survival Commisșion (SSC). Aceasta, încă din luna noiembrie a anului 2001 a organizat un seminar ce a reunit reprezentanții tuturor Grupurilor de Specialiști în nevertebrate din cadrul SSC, dar și alți experți, cu scopul de a dezvolta un plan de acțiune pentru activitatea de conservare a Comisiei pentru nevertebrate.

Drept rezultat, aria de acțiune a Grupurilor de Specialiști în Nevertebrate s-a extins din punct de vedere geografic prin crearea unor noi grupuri de specialiști în Europa și Asia de Sud și a unei echipe ce are rolul de a studia și combate declinul polenizării, - declin cauzat, desigur, de dispariția polenizatorilor.

Programul Comisiei de Supraviețuire a Speciilor, aflat în curs de desfășurare și intitulat Programul de Evaluare a Biodiversității Apei Dulci, a integrat complet nevertebratele, începând cu Africa de Est, unde au fost evaluate toate speciile de odonate (inclusiv libelula și calul-popii), dar și moluștele de apă dulce și crabii.

Nou-înființata Coaliție – al cărei nume sugerează subtil iminența unui dezastru – „Să Mărim Arca” urmărește să dezvolte această activitate și să dea un nou impuls conservării nevertebratelor. Mai rămâne o mulțime de făcut, acțiunea se află încă la început de drum, însă comunitatea mondială de conservare a nevertebratelor, inclusiv membrii SSC, sunt entuziaști și motivați în fața acestei provocări.

Deja s-au luat o serie de măsuri ce au rolul de a întări gradul de organizare a Coaliției. Astfel s-a propus crearea unor grupuri de specialiști pentru reînvierea cosașului și greierului (ordinul ortoptera), dar și a fluturilor și fluturilor de noapte (ordinul lepidoptera). Totodată se mai urmărește și evaluarea populației globale de libelule, în vederea dezvoltării Listei Roșii Europene a Nevertebratelor amenințate.

După cum se vede, acestea sunt măsurile luate de specialiști pentru ocrotirea nevertebratelor. În lumea oamenilor de știință lucrurile se mișcă mai repede, mentalitățile evoluează mai rapid. Însă cum rămâne cu restul lumii? Cum rămâne cu noi, muritorii de rând? Putem noi spune ca suntem pregătiți să “acceptăm”, în sfârșit, tovărășia acestor viețuitoare? Suntem noi gata să înțelegem necesitatea ocrotirii acestora, și, implicit, să luăm atitudine în acest sens? Or, mai degrabă, suntem închistați încă în vechea mentalitate conform căreia noi suntem stăpânii lumii - ai unei lumi străine de noi, și “inferioare” nouă – și că valoarea tuturor celorlalte viețuitoare este dată de folosul pe care-l aduc acestea omului? Mitul conform căruia omul este un soi de latifundiar al naturii are încă rădăcini adânci în mentalitatea noastră. Însă reversul puterii este sentimentul de izolare, de înstrăinare de natură, sentiment resimțit mai mult sau mai puțin conștient. Iar consecința acestuia este frica, frica de tot ceea ce vine din partea naturii. Iar frica alimentează ignoranța, tot astfel cum aceasta din urmă o sprijină pe prima într-un adevărat cerc vicios.

Pentru a ilustra acest lucru mă văd nevoită să evoc o întâmplare personală. însă semnificativă. petrecută anul curent. Într-o zi am întâlnit pe tren două fete, bune prietene. Din discuția lor reieșea că sunt studente la Medicină sau chiar absolvente. Fiind cald - în luna iulie -, geamul de la compartiment era deschis. La un moment dat, pe când trenul s-a oprit cu putere într-o stație, o insectă a intrat pe geam și, zburând nesigur, s-a lovit de fruntea uneia dintre fete, după care, la fel de amețită a luat-o în altă direcție. Dar nu a apucat să se îndepărteze prea mult pentru că fata, după țipatul de rigoare, s-a grăbit să o lovească cu palma și să o strivească sub pantof spunând agitată și cumva amuzată că face alergie dacă o „mușcă” o albină. Într-adevăr, există unele persoane care, având un organism mai sensibil, fac alergie de pe urma înțepăturilor de albină, însa reacția fetei a fost mai mult decât exagerată. Și e cu atât mai surprinzător cu cât vine din partea unei mediciniste, de la care sunt alte așteptări atât în privința nivelului de cunoștințe despre lumea viului, cât, mai ales, a atitudinii față de acesta. Nefericita sa victimă însă, în mod surprinzător, a reușit să se târască vreo câțiva centimetri înainte de a-și da duhul, dezvăluindu-și în același timp grăuncioarele de polen de pe piciorușe, dar și adevărata sa identitate: era o albină sălbatica – puful des de pe corpul mărunțel o trăda. În realitate, medicinista noastră nu fusese în pericol nici măcar o secundă și daca n-ar fi reacționat sub impulsul fricii și nu s-ar fi grăbit să atace ea prima, ci ar fi gândit logic, ar fi putut observa că albina – sălbatică ori nu – fusese în mod evident azvârlita în compartiment de curenții de aer produși de mișcarea trenului. Și acum, obosită și dezorientată de bolidul apărut în cale, ea nu era în căutarea unei frunți intelectuale în care să-și înfigă acul, ci, îngreunată de polenul cules din zeci de flori, albina nu-și dorea altceva decât să ajungă mai repede acasă, la colonia ei, pentru a-și depune rodul muncii…

Din păcate astfel de întâmplări se petrec destul de des și ele își au originea în sentimentul de frică. Un alt motiv este desigur ignoranța, dar aceea care paralizează rațiunea este frica de „agresorul” nevăzut, de „dușmanul” permanent - natura.

Problema este că relația noastră cu aceasta este una superficială și foarte încordată. S-ar părea ca ne-am închis într-o lume ultratehnologizată și aproape complet umană în care noi deținem rolul principal și unde natura nu-și are locul, cu excepția câtorva specii al căror loc și rol sunt bine delimitate de noi.

Suntem o specie egocentrică. Egocentrismul nostru se vădește chiar în modul în care ne manifestăm afectivitatea față de celelalte specii. Avem tendința generală de a iubi pe cele ce ni se aseamănă și de a le respinge ce cele ce nu ne seamănă. (Singura excepție este maimuța, a cărei unică vină este… că ne seamănă nepermis de mult. Iar noi vrem să fim unici!)

Ca o consecință a tuturor acestora, la contactul cu necunoscutul, primul nostru impuls este acela de a ucide. Distrugem înainte de a apuca să explorăm acel necunoscut, înainte de a ajunge să-l cunoaștem. Distrugem de fricăa. Trăim cu spaima permanentă că totul în jur vrea să ne facă rău. Știindu-ne pe noi „cuceritori”, ne temem în permanență să nu fim „cuceriți”, „învinși” de un „dușman” nevăzut. Dar o astfel de atitudine războinicăa nu-i este specifică naturii. Daca ea ar fi vrut să-l distrugă pe om… ar fi făcut asta demult.

De aceea putem spune că relația noastră cu natura a fost deseori una dominată de agresivitate, închistare și egocentrism, însă acestea au atins cote maxime în ceea ce privește atitudinea noastră față de nevertebrate.

Dar a sosit timpul ca mentalitățile să fie schimbate, pentru ca valul ignoranței să fie ridicat, iar frica alungată. Vremurile o cer, și, ca întotdeauna, de capacitatea noastră de adaptare depinde supraviețuirea speciei. Este timpul să nu mai vedem în natură un dușman pentru a nu ne mai simți străini față de celelalte viețuitoare cu care împărțim aceeași planetăa. Și e timpul să nu mai facem discriminări.

Este timpul să mărim arca…



"Știință și Tehnică", octombrie 2004