Lecție de poezie cu Omar Khayam



30 decembrie a anului 2006. Au trecut 900 de ani.

( I. Mâine se va răsturna timpul de pe o brazdă pe alta. Adică vom avea cu toții, fericiți, impresia că zeul timpului ne-a mângâiat. Va fi falsă ideea, noi tot aici vom fi, căzuți pe terra de undeva, din galaxii îndepărtate, alergând pe o sferă mai mică chiar ca aceea ce încăpea pe o singură pagină, pe care o iubea atât Micul prinț.

Chiar vom scrie poezii până măine și vom fi iar și iar personaje ale iubirii. Toți vom vrea să mâncăm bunătăți, să bem vinuri, muzica sa ne doară de beție, să cădem într-o stare nemaiîntâlnită cu noi și cu prietenii și cu toții oamenii. Vom uita frica și supărarea, mâine seară vom uita și tristețea, chiar adversarii noștri vor părea niște oameni de treabă.

Opresc ideile acestea roase de o privire de deasupra norilor și mă plimb prin paginile prietenilor mei de pe poeziero, cei pe care nu îi cunosc dar le cunosc sufletele mai bine decât lasă ei lumii să se știe. Citesc poeziile lor despre sufletele lor, în timp ce pretind, inclusiv eu pretind, că totul nu are nici o legătură.)

II. Cel mai sincer poet de pe sait, de aproape o mie de ani sincer și rămas valabil, neclintit ca o stâncă între dunele nisipului natal, mă uimește iar. Aici vin să citesc poezie scrisă în afara timpului, în fața conținutului căreia pălesc stilurile și metodele, tehnicile literare. Citesc o poezie, încă una, ca un elev privesc spre forța și precizia maestrului, spre adevărul întreg și deschis dintre cuvintele lui.

,,Cu toate că-s frumoasă și am parfum de lotuși,
Deși am ca laleaua obraz catifelat
Și svelt ca chiparosul mi-e trupul, spune-mi, totuși,
Ce scop avu cerescul Zugrav când m-a schițat? ,,

Este o strofă ce pare împletită între viată și iubire și Dumnezeu, din poezia ,,Nimicnicia si absurdul vietii,, scrisă de Omar Khayam. Dau copiere și apoi lipire să mă uit la ea acum, mai sus cu câteva rânduri. O recitesc și vreau să îl aud pe Khayam, nu îi înțeleg limba dar înțeleg ce spune, parcă vine gata tradusă, metafizic, prin tunelul timpului.

Îmi imaginez un Romeo trist de iubire și o Julietă mai frumoasă decât Monica Belucci, și alături de ei o idee, amestec care în mintea unui poet este oricând posibil. Este ideea versurilor lui Khayam. Scopul Zugravului vreau să îl aflu când încă nimeni din lume nu îl știe.

Vorbește-mi fată frumoasă, să pășesc cu tine. Nu vreu să fiu eu acel Romeo ci să fiu eu însumi, în lumea mea normală și anonimă. Eu sunt doar un poet din milioanele de poeți de pe planeta Micului prinț. Iubita mea nu este așa de frumoasă ca tine dar ea poate fi iubită așa cum tu ești.


Nu scrie, mai bine privește-mă,
frumoasă sînt, acea a ta idee,
ca o privire departe,
din soare vin, lumină printre gene
și cânt de corzi
trecute printre degetele mele.

Din spațiul ei imaginar mi-a vorbit fata cu obraz de lalea și uit de tonul cuprinzător si filozofic al poetului Khayam, las baltă scopul meu de a dori să învăț de la el să scriu. Ea îmi vorbește nu cu o rimă și cu un ritm anume dar eu sunt vrăjit, sunt parcă cufundat ca într-o apă vie, curgând între pereți de piatră.

Te privesc, ochii mei ard, îi pierd
căzuți în tine, nu știu nimic de nimeni
doar pielea ta o cred cuprinzând lumea
să mă așez în leagăn, langa tine.

E o intindere mare, albă și în întregul ei doar ea există, fata ascunsă în șaluri de nisip, vreau să o privesc de aproape, de mai aproape.

Ochii închide-i mai bine,
nu mai privi,
eu acolo voi fi, în întunericul tău
mai frumoasă mă vei cuprinde
doar mâinile tale vreau să mă vadă.

Simt uimire cu întreaga mea piele, parcă uimirea nu ar fi o stare, o impresie, ci o haină. Te modelez încă o dată și încă o dată, de parcă încă nu s-a suflat peste tine duhul și mă tem să nu apăs cumva mai tare cu palmele sau cu degetele și să nu mai ramâi așa, perfectă.

Ce lut e ăsta, curbe ce se pierd în linii
coapsele, sânii îi privesc, palme nebune
degete uimite, ce a vrut sa facă din tine,
Doamne ce ai vrut !

De ce mi-ai dat Doamne, ideile ? Să mă trezesc mereu din visul iubirilor mele ! Lasă să fie frumoasă fata ce îmi vorbește în persana, ca o hologramă să fie, nu mă deranjează că ea nu a existat pentru mine până acum, o văzut-o poetul Khayam. Vrei sa ne scriem poeziile doar pentru cât existăm?

De ce vorbești iubitule, ai făcut să zboare
păsările, mă trezesc din tine aripile lor.

Gandurile mele au vorbit. Au rupt liniștea degetelor. Trupul fetei așteaptă să fie privit de către gesturile mainilor mele oprite. Poate Zugravul a vrut ca de fiecare dată să aflăm ce a făcut atunci, demult detot. Ce sunt atunci mângâierile ? Dumnezeu a găsit calea ca fiecare bărbat să-și creeze de fiecare dată femeia, înaite de a o iubi. Să fie mai întâi uimit de Dumenzeu și abea apoi să iubească. A dat bărbatului mai mult trupul sacru al femeii, decât gândurile ei ? Spune-mi, Omar Khayam.

Nu mai pot intra în starea de dinainte, am pierdut-o pe fata ce-mi vorbea, imaginea ei se îndepărtează de mine ca într-un film SF. Îi scriu versuri dar ea nu le mai aude, le șterg. Poate că scopul nu va fi niciodată cunoscut. Niciodată.


La mulți ani ! celor ce citesc acest text.