agonia romana v3 |
Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission | Contact | Înscrie-te | ||||
Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara | ||||||
|
||||||
agonia Texte Recomandate
■ LaraicaElbaSavașiDrina
Romanian Spell-Checker Contact |
- - -
- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - 2007-01-05 | |
Interogări preliminare la o geometrie a absurdului la Bulgakov
Să începem cu titlul. Acesta poate fi divizat în două sfere analitice: cea a „interogărilor preliminare” și cea a „geometriei absurdului la Bulgakov”. Prin urmare, când citim „interogări preliminare la o geometrie a absurdului la Bulgakov” fragmentăm, poate fără să vrem, semantica titlului într-o semantică a „interogărilor preliminare” și o semantică a „geometriei absurdului la Bulgakov”. Dar cum se face că semantica „interogărilor preliminare” contează mai puțin în semantica titlului decât semantica „geometriei absurdului la Bulgakov”? Cum se face că ceea ce explică – „interogările” noastre „preliminare” – contează mai puțin decât explicatul – „geometria absurdului la Bulgakov”? Cred că, aici, avem de-a face cu o situație clasică în gândirea umană: superioritatea produsului față de instrumentul care-l produce. Pur și simplu nu poți spune că dalta lui Fidias ar trebui să conteze mai mult decât sculptura acestuia, căci oricine poate ține în mână o daltă, fie și una ca a lui Fidias, dar nu oricine poate crea o Athena Promachos! Dar cu toate acestea, o astfel de situație defavorizează „interogările” noastre „preliminare”. Și aceasta pentru că „interogările” noastre „preliminare” nu sunt o daltă de-a lui Fidias, ce lucrează într-un anumit material și urmează întocmai, ca un instrument fidel în mâinile unui artist, intențiile acestuia. Nu, „interogările” noastre „preliminare” nu se supun unei semantici a „geometriei absurdului la Bulgakov”, ci o fac accesibilă, o scot din hăul arbitrarului, așa cum Orfeu o scotea odinioară pe frumoasa Euridice din neant. „Interogările” noastre „preliminare” nu constituie un simplu instrument în dezvăluirea semanticii „geometriei absurdului la Bulgakov”, ci mobilul în sine al „geometriei absurdului la Bulgakov”, deschiderea intențională a semanticii acesteia. E ca și cum aceste „interogări preliminare” ar selecta din toată semantica „geometriei absurdului la Bulgakov” anume acel fragment semantic, la care se limitează autorul, limită ce nu înseamnă nicidecum forțare a limitării, ci limitare necesară, indispensabilă unui demers uman; or, ce sens ar mai avea ceva nelimitat, ceva ce merge mână de mână cu Infinitul? Dar, mai este ceva: termenul de „preliminar” din „interogări preliminare” nu înseamnă doar ceva „prealabil”, ce-ar trebui să pregătească ceva, ci poziția umană în fața unei „geometrii a absurdului”, poziție ce nu poate fi decât una prealabilă, anticipativă și niciodată una finală. Și odată clarificată această dilemă inițială a titlului – dilemă ce însoțește practic orice lucrătură umană; căci, titlul nostru nu este decât formularea unei „libertăți de-a institui limite” , indispensabilele noastre limite – să ne oprim la explicatul în cauză – la „geometria absurdului la Bulgakov”. Explicatul nostru conține trei termeni de referință: geometrie, absurd și Bulgakov. Dacă prin „Bulgakov” înțelegem clar că este vorba despre celebrul autor al „Maestrului și Margaritei”(încheind definitiv interogarea privitoare la semantica acestui termen), în cazul „geometriei” și „absurdului” problema semanticii acestora rămâne încă deschisă. Dar și în cazul „geometriei” situația e destul de simplă. Desigur, prin „geometrie” nu putem înțelege o ramură a matematicii care se ocupă de studiul formei și proprietăților anumitor corpuri(figuri) într-un spațiu(plan) care le conține, cum o găsim în „Elementele” lui Euclid. Însă, principial „geometria” din „geometria absurdului la Bulgakov” își păstrează același statut ca și în sintagma „geometria planului” sau în „geometria spațiului” – binecunoscutele expresii euclidiene – și anume de a denota o știință(sau, până la urmă, o simplă viziune ) care depinde de existența unui mediu care-i conține obiectele studiate; „geometria planului” depinde de existența unui „plan”, „geometria spațiului” de existența unui „spațiu” și, prin analogie, „geometria absurdului” ar trebui să depindă de existența unui absurd. Și toate aceste noțiuni de „plan”, „spațiu” au în cadrul „geometriei” , ce depinde de ele, un caracter universal, de nedepășit, axiomatic; în „geometria planului” nu poți ieși din „plan”, pentru că acesta conține totul, iar dacă ai ieși din „plan” nu ai mai putea vorbi despre o „geometrie a planului”; la fel se întâmplă și în cazul „geometriei spațiului”. Dar se întâmplă același lucru și în cazul „geometriei absurdului”? Dacă termenul de „geometrie” trimite spre posibilitatea existenței unui mediu, de care să depindă aceasta(și respectiv, obiectele studiate de aceasta ), „absurdul” stabilește natura obiectelor, ce urmează a fi studiate și natura limitărilor, ce urmează a fi administrate acestora. Prin urmare, dacă vom înțelege noțiunea de „absurd” vom înțelege și ce înseamnă „geometria absurdului la Bulgakov”. Însă, această problemă e mai mult de principiu, o chestiune de atitudine umană și de fundament volitiv. Iată de ce, ar fi banal să ne interogăm cu privire la „ce este absurdul” , căci asta ar însemna să-l considerăm o anumită ființare independentă oarecum de alte ființări, ieșită din „sfera de activitate” a altor ființări; or, existențialiștii ne învață că absurdul există doar pentru om, deci nu este o ființare independentă de cea a omului; mai mult chiar, de ființarea omului depinde posibilitatea unei ființări a absurdului. Dacă omul există, adică este simplu-prezent, atunci și absurdul există, ca un fel de nimb ciudat ce-l însoțește, fără însă să-l împovăreze cu vreo proprietate ieșită din comun sau cu vreo caracteristică fantască; absurdul e participantul neutru, originarul imperceptibil, activistul inefabil. Într-un fel, omul există în absurd, la fel cum figurile există în plan sau corpurile există în spațiu; de aici, și existența umană e absurdă, în sensul imposibilei justificări a acesteia, în sensul aberanței acesteia, pentru că omul se află în absurd, nu conține absurdul, ci este conținutul acestuia și ca orice conținut trebuie să se supună semnificației celui ce-l conține; așa cum și figurile, aflate în plan, au o existență plană, adică au o existență determinată de ceea ce înseamnă planul, de semnificantul planului. Dacă absurdul înseamnă aberanță, elucubranță sau iraționalism, atunci și existența noastră va fi una aberantă sau elucubrantă – doar suntem conținuți în „absurd” și trebuie să ne conformăm semnificației pe care acesta o aruncă asupra noastră. Și dacă nu ar fi „absurdul” care ne conține ar fi un altceva, o altă noțiune(o altă artificialitate!) care ar semnifica, în linii generale, același lucru: suntem închiși în ceva aberant, inexplicabil, într-o limită ce-și rezervă dreptul de-a ne „institui alte limite”, iar acest aberant nu e decât un soi de idealism inconsecvent împins la extrem(cum e „planul” sau „spațiul” în „geometrie”; or, pentru figurile din plan „planul” nu e decât ceva plan care le închide, așa cum „absurdul” nu e decât ceva absurd care ne închide – o limită despre care nu putem spune nimic, dar care ne este limită; stranie această gândire grecească, să transpui fără să vrei într-o „geometrie a planului” sau „spațiului” o „geometrie a absurdului” uman!). Prin urmare, semnificația „absurdului” există doar pe contul determinării ființării noastre prin intermediul acestei semnificații; dacă știm ce înseamnă a fi absurd atunci vom ști ce înseamnă „absurdul” care ne conține . „Absurdul” nu înseamnă ceva aberant decât pentru că acest aberant se răsfrânge asupra noastră, capătă o altă semnificație prin noi, prin ceea ce înțelegem ca fiind absurd; or, când spunem că ceva este aberant nu ne gândim la faptul că suntem închiși în ceva aberant; absurditatea de care facem uz în viața de fiece zi nu mai este „absurditatea” în care suntem închiși sau o trimitere indirectă spre aceasta, ci determinarea acesteia de către semnificația „absurdului” în care suntem prinși, de către semnificația a ceea ce semnifică absurd. Așadar, „geometria absurdului” ar trebui să se ocupe de analiza obiectelor ce se află în „absurd” și a proprietăților acestora, limitate de limita ce și-a luat dreptul de-a „institui” alte limite. „Geometria absurdului” nu se ocupă neapărat de ceea ce se află în aberant sau ilogic, căci „absurdul” semnifică absurd doar pentru om, restul ființărilor rezumându-se la găsirea unui înlocuitor(cum se întâmplă cu figurile din „plan” sau „spațiu”, pentru care „absurdul” semnifică plan sau spațiu, de aici, și „geometria absurdului”, pentru o consecvență a raționamentului, trece într-o „geometrie a planului” sau a „spațiului” ). Bref, „geometria absurdului” e o poziționare umană tipică față de ceea ce se află în „absurd”, ca limită de nedepășit, ca limită finală. Să vedem cum apare această „geometrie a absurdului” la Bulgakov, mai precis, în „Maestrul și Margarita”. Nu ne vom opri detaliat la toate aspectele „geometriei absurdului” în „Maestrul și Margarita” din lipsă de spațiu, însă vom încerca să conturăm particularitățile cele mai importante cât se poate de exhaustiv. În primul rând, „absurdul”, ce conține lumea din „Maestrul și Margarita”, nu semnifică neapărat absurd(în sensul de aberant, ilogic), ci mai mult paradox. Or, limba noastră păstrează pentru absurd o semnificație „din umbră” – cea a inexistenței sale; ceea ce e absurd nu poate exista, adică e lipsit de o posibilitate a ființării sale; dar, „absurdul” nostru, ce conține lumea lui Bulgakov există, poate că nu e o ființare independentă, însă cu certitudine putem spune că e o ființare asociată ființării umane; fapt pe care Bulgakov îl dezbate la începutul romanului cu referire la existența lui Dumnezeu și a Diavolului . Paradoxul, în schimb, e un absurd ce poate exista , chiar un absurd existent, un fel de „logică a ilogicului”. Or, propoziția „cercul are 380 de grade” e absurdă, în schimb, „clasa claselor nu este o clasă” (Russell) e una paradoxală. Până la urmă, absurdul începe acolo unde se termină paradoxul. Așadar, problema existenței unui Dumnezeu și a unui Diavol, la Bulgakov, e un paradox uman. Iar acest „absurd” ,care conține lumea lui Bulgakov și semnifică un paradox, face imposibilă o distincție clară între realitate și aparență; să fie moartea lui Berlioz o realitate și prezența lui Woland la Moscova o simplă aparență? ; să fie halucinațiile lui Bezdomnâii o realitate și călătoria finală a Maestrului o aparență? ; cine știe!? ; căci, toate raționamentele ce vizează distincția dintre realitate și aparență îți au fundamentul într-o oarecare certitudine, certitudine ce nu poate exista într-o lume conținută în „absurd”, pentru că „absurdul” e singura certitudine, certitudinea elementului exterior, axiomatic, așa cum „planul” e certitudinea „geometriei planului” și „spațiul” certitudinea „geometriei spațiului”. Imposibilitatea unei distincții clare între realitate și aparență în cadrul unei „geometrii a absurdului” face viața insuportabilă în lumea lui Bulgakov. Caracterul burlesc și înșelător-aventuros, pe care-l comportă romanul, se datorează acestui insuportabil al vieții, insuportabil al vieții care este pastișat in extremis de venirea lui Woland(să fie una reală sau aparentă?) și de drama Maestrului. În această lume conținută în „absurd”, Bulgakov face în așa fel încât ceea ce părea real(problemele sclifosite ale societăți sovietice) să devină aparență, iar adevărata realitatea să se joace fie la un bizar bal al Satanei, fie într-o urbe singuratică de-a lui Pontius, narată întru realitatea acesteia de Maestru. Această schimbare de poziție nu e decât o conturare, de data aceasta secundară, a „absurdului” care semnifică un paradox; un paradox în care schimbarea de poziție dintre realitate și aparență nu înseamnă schimbarea paradoxului, ci confirmarea acestuia, contradicției de sine pe care acesta o implică. Depășirea paradoxului poate avea loc, însă, numai prin zbor, iar „zborul fantastic este ... mijlocul de a compensa existența unui univers real, garnisit de limite insurmontabile. Margareta trece în regnul vrăjitoresc, își depășește deci condiția umană, pentru că ieșirea din sistemul de limite istoric indus nu se mai poate face decât pe o cale șamanică. Interesant însă că aici depășirea condiției umane este declanșată dintr o inițială nevoie de a recupera condiția umană pierdută. Debutul peratologic este astfel subliminal. Saltul în fantastic acoperă dintr o dată depășirea a două garnituri de limite: a unei sub limite induse istoric și a limitei generice constitutive. Tensiunea peratologică este astfel dublă” . Dar, a depășit oare Margarita, prin zborul său, paradoxul? A scăpat Maestrul de „absurdul” care-l conține? Se prea poate sau poate nu...Bulgakov, aruncându-i, într-un final, în „veșnicul azil”, nu se pronunță cu privire la posibilitatea ieșirii din „absurd”, ci doar sugerează un soi de eliberare binemeritată, eliberare ce înseamnă pierderea oricărei legături cu ceea ce au fost, cu ceea ce ar fi putut să fie – o amnezie terapeutică și consolantă. Personal, cred că dintr-o „geometrie a absurdului” nu poți ieși pur și simplu, trântind ușa cu dezinvoltură; „absurdul” care ne conține înseamnă paradox sau absurd doar pentru că suntem oameni, oameni pentru care ceea ce le depășește cunoașterea înseamnă fie contradicție, fie aberanță; dar, „absurdul” „geometriei absurdului” e mai mult un principiu, principiul unei limite finale care și-a luat, nu știu de ce și nu știu de unde, dreptul de-a ne „institui alte limite”. Să ne resemnăm, căci, până la urmă, din acestea trăim! |
index
|
||||||||
Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. | |||||||||
Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net
E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate