PE BUNE

Sâmbăta este pe trecute, pritenii mei cei mai credincioși își caută care-ncotro lucrurile. Toate merg nebănuit de bine sunt în culmea fericirii, mi-am petrecut încă un sfârsit de săptămână deosebit. Iată, sunt un om împlinit. Prietenii mi-au umplut casa și m-au bucurat cu toate ale lor câte s-au întâmplat în săptămâna ce a trecut.
Trec liniștit peste traficul de Duminică și dintr-o dată mă trezesc singur cuc. Ies liniștit în curte, cu o cană de ceai în mână. Nimic nu mă mai amuză, sunt un biet trecător pe frumosul pământ. Încerc să pun toate acestea cap la cap și sunt gata să le cred pe cuvânt pentru tot ce mi s-a întâmplat, dar nu, nu pot să accept în ruptul capului, că eu sunt cel ce a fugit. Mă așez la masa de afară și mă întreb, oare cum o fac atât de bine pe fericitul.
Biroul mă așteaptă, dacă mai vreau să mănânc, v-a trebui să muncesc căte ceva. Mă duc cu pași grăbiți în casă și mă așez pe muncă, uitând de zilele care curg în defavoarea mea, dar ce mai contează, sunt fericit cu toate ale mele la un loc.
Mă ascund ca un copil după fusta mamei, muncind ca un năuc, parcă n-am mai văzut. Seara vine prea repede, nu sunt mulțumit cu ce am făcut toată ziua, pun un ibric cu apă pe aragaz. Telefonul sună, așa că las ibricul să fiarbă și mă îndrept grăbit către el. Cine ar putea fi altcineva decât soția care mă întreabă din prima, dacă mi-am pus ibricul la fiert. Îi spun că da, nu o mint, ibricul e de altfel pe foc, dar îi explic că tocmai vroiam să-mi fac un ceai de culcare. Râde ca un copil la o glumă bună, spunându-mi că n-are rost să o mint. În cele din urmă îi spun adevărul și mă îndrept către ibricul cu pricina punându-i praful miraculos. Îi spun fericit că nu are nici un motiv să se grăbească, acasă toate sunt la fel cum le-a lăsat, poate ceva mai multe vase de spălat, dar nu-i nici o problemă. Îmi răspunde fericită că a rezolvat problemele pe care le-a avut și în cele mult două zile este acasă. Îi mulțumesc pentru telefon și închid, grăbindu-mă la ceașca de cafea ce mă așepta pe masă. Sorb din lichidul fierbinte în drum spre birou. Nu-mi trebuie decât câteva momente să mă angrenez iar în șirul pierdut. Iată-mă pe val, dar degeaba, telefonul sună din nou, bineînțeles nu poate fi decăt fiul meu. Mă îndrept absolut fericit către telefon, vreau să aud acea voce care îmi aprinde inima. Sunt un om fericit, aud acel glas și nu mai mă satur de el. Acelaș lucru ca și mama lui, mă îndeamnă la lenevie, să mă odihnesc pentru că este cu siguranță și mâine o zi, dar ce să fac altceva, decât să-l mint frumos ca să-l fac fericit. Dau să închid, mulțumindu-i pentru gestul frumos, dar el îmi reamintește să beau cafeaua mai rece. Râd pe înfundate, el o face pe față în schimb, urându-mi noapte bună.
În sfârșit sunt la treabă, de acum nu mai are cine să mă deranjeze, las cana de cafea pe birou și-i dau brânci. Acum toate sunt mai clare, fericirea îmi iese pe afară, nu trebuie decăt să o așez la locul ei.

Dragoș NONCIU