M-am dus să văd Apocalypto fără mare tragere de inimă, într-o sâmbătă, din plictiseală. Așa cum mă așteptam, nu m-a dat pe spate. Nu am regretat însă că m-am dus, cu atât mai mult cu cât n-am avut parte de prea multe celurare, halitori de popcorn, sau adolescenți imbecili care vin la cinematograf să se tragă de apendice și să-și povestească unul altuia filmul în timp ce acesta rulează; deci un public destul de civilizat, cel puțin prin jurul meu.
Revenind la film, cu tot tam-tam-ul cu violența, mă așteptam la nu știu ce baie de sânge. N-a fost așa. Adică “Pasiunea” lui Christos i-a luat fața la capitolul ăsta, fără să aducă un plus calitativ filmului, în acest caz așteptându-mă la ceva peste Zeffireli, alegându-mă în schimb cu un fel de horror cu personaje divine.
Ca și “Pasiunea”… zvonurile despre violență au ajutat la mediatizarea filmului. Ce-i drept, vezi câte o “conductă” de sânge care pleznește și taie presiunea hidraulică din membrele inferioare ale personajului, niște scene de bătaie primitivă și cam atât. În plus, totul e filmat fără prea multe artificii de tehnică de imagine, gen filtre bla-bla-bla, ceea ce crează uneori impresia de teatru de televiziune, mai ales la prim-planuri.
Deci, în afară de motto-ul de la început, nu e cine știe ce filozofie: acțiune continuă, actori băștinași, limbă băștinașe, ca-n “Pasiunea”…, happyend. În final, impresionează totuși sosirea conchistadorilor, cu “pilotul ceresc” în față purtând în mână simbolul altui dumnezeu pentru care merită să ucizi. O religie a sângelui va fi înlocuită de o altă religie a sângelui. De aceea creștinismul are și un asemenea succes în America Latină.
Bun. Motivul pentru care merită să vezi accest film nu este constituit deci de filmul ca atare, ci de reacția opiniei publice la el. Ca și în cazul “Pasiunii”…, aici fiind vorba de antisemitism, s-au trezit câțiva care să acuze autorul de xenofobie, de parcă, vezi doamne, e vina lui că mayașii foloseau populația indiană pe post de subiecți în cadrul ritualurilor religioase cu sacrificii umane, motiv pentru care aceasta s-a și aliat cu conchistadorii. Acesta e un adevăr istoric, la fel ca acela care spune că evreii l-au omorât pe Christos. “Nu era nici un norvegian pe acolo”, a venit, atunci, replica autorului. În același fel, turcii neagă genocidul armenilor, iar neonaziștii pe cel al evreilor, ce-ai drept, cu o voce mai slabă, dat fiind amenințarea legii, la rândul ei rezultat al lobby-ului puternic făcut pe plan mondial în legătură cu “problema” evreiască. Să amintim aici și epurarea rasială în legătură cu țiganii din România, despre care nimeni nu știe nimic?
Se pare că nimeni nu dorește să-și asume trecutul criminal, deși crima e un mijloc de izbândă atât de folosit mai ales de parveniții dintre noi. Gândiți-vă la toate personalitățile de pe la noi, politice ori mediatice, cu care te trezești peste noapte că au turnat zeloși la secu, în timp ce alții își nenoroceau viața înfundând închisorile comuniste. Cum se face că taman ăștia se află în frunte? Păi, deoarece crima e un mijloc eficent de a izbândi în viață. Asumarea responsabilității e însă altă chestiune. O baie fericită în mocirlă trebuie asistată de ropote de aplauze și justificări cu circumstanțe atenuante. Până și ultima târâtură își dorește accesul la respectabilitate. Rezon!