agonia romana v3 |
Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission | Contact | Înscrie-te | ||||
Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara | ||||||
|
||||||
agonia Texte Recomandate
■ LaraicaElbaSavașiDrina
Romanian Spell-Checker Contact |
- - -
- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - 2007-02-20 | |
GÂNDIREA ÎNTRE VOINÞÃ ȘI NECESITATE:
gândire, rațiune, logică Cu ani în urmă, poetul, publicistul și mai nou politicianul român Adrian Păunescu, lider și mentor controversat al unei întregi generații prin fenomenul cunoscut atunci ca “Canaclul Flacăra”, scria în a sa “Dor de Eminescu”: “Într-o lume relativă ce-a făcut și-a desfăcut Eminescu-i remușcarea dorului de absolut. Dacă unu și cu unu nu mai vor să facă doi Eminescu este chipul infinitului din noi.” Făcând abstracție de “coaja” reușitului pretext eminescian, să ne conectăm pentru un moment la adevărata motivație a acestor rânduri; și anume nevoia instinctivă a poetului - și prin extrapolare a întregii umanități - de absolut, de puncte de referință stabile, de fundamente. Să analizăm pentru câteva clipe, din punct de vedere psiho-motivațional, adevărata “față” a sufletului acestor rânduri. Problema cea mai gravă a umanității de după cădere, este continua fabricare de paleative menite să astâmpere cumva, dorul esențial după absolutul pierdut adată cu paradisul Edenului. Cât de tragică este această dihotomie, zbuciumându-se între dorul mistuitor și neâmplinit după absolut, și dorința de a “face și desface” după bunul plac, afirmație demnă de un enunț categoric și defineatoriu al esenței relativismului uman. Gravă este însă duplicitatea aproape schizofrenică – iertare maestre Păunescu! - a existenței dorului după absolut, în prezența dubios de sigură de sine a afirmației că lumea este totuși relativă. Este tocmai aceasta chintesența marii probleme a filozofiei de tip pseudo-cartezian și kantian: viziunea clară a absolutului transcendent și metafizic, într-o gândire hăituită până la disperare de “drepturile” sumbre la autonomie, câștigate în tovărășia “șarpelui cel vechi”. Spun pseudo-cartezian deoarece “cartezianismul” contemporan nu este mai mult decât “filozofeala” simandicoasă a unor epigoni care au deturnat gândurile umanist-creștinului René Descartes. Acelora dintre dumneavoastra care vă vine greu să acceptați creștinismul umanismului lui Descartes, va recomand să citiți următorul pasaj din “Principiile” marelui francez: “25.Și trebuie să credem tot ce a revelat Dumnezeu, chiar dacă aceasta întrece capacitatea de pricepere a minților noastre”. În continuarea pasajului, Descartes face referire în mod concret la “misterele” Încarnării și Trinității, detalii care lipsesc cu desavârșire majorității “legionarilor” pseudo-cartezianismului contemporan. Pentru a stabili premizele argumentului apologetic care urmează, voi încerca să fixez detaliile acestor premize, adică infrastructura gnoseologică, de cunoaștere într-o manieră logică. Pentru a oferi cunoașterii primatul calitativ indiscutabil conferit de necesitatea vitală și obligatorie a Cuvântului lui Dumnezeu în procesul cognitiv, voi începe cu o scurtă introducere a principalelor repere a priori necesare acestui proces. Acestea ar fi rațiunea și instrumentul principal al acesteia, logica. Mă voi folosi în cele câteva rânduri care urmează, de un concept care ține nu atât de logică și rațiune, ca instrumente ale cunoașterii, ci mai mult de cunoaștere, fiind mai bine zis -sau ar trebui să fie-, rezultatul procesului cognitiv, și anume adevărul. Este îndreptățită însă implicarea conceptului de adevăr în stabilirea premizelor procesului cognitiv, din moment ce rațiunea -având logica drept structură motrică- este ea însăși cunoaștere. Într-un capitol de-a dreptul sfidător la adresa infirmității auto-dobândite a nousului contemporan de a se confrunta cu un adevăr absolut, Stephen Read, profesor universitar la Univ. St. Andrews, scrie următoarele: “...probabil că cel mai provocativ paradox este acea afirmație a scepticilor și relativiștilor, conform căreia nu există adevăr absolut, fiecare adevăr fiind adevăr doar pentru cel care-l acceptă astfel.... Relativismul total, nu poate respinge acea contradicție ad hominem, conform căreia atunci când îl contrazic, o fac prin dreptul conferit de propria-i logică. Relativismul nu poate să mă priveze de dreptul personal de a-l categorisi drept fals, conform căruia un, un non-relativist, spun: fals. Așa că, din orice unghi l-am privi, relativismul este fals. Adevărul nu este relativ, ci absolut....Adevărul este obiectiv.”(1) Iată deci, că practic nu mai rămâne nimic altceva de făcut, decât derularea argumentului apologetic, folosindu-ne doar de ce-a mai rămas, adică de adevărul real al existenței adevărului absolut. Ne-am obișnuit din păcate să asociem în gândirea și exprimarea noastră, raționalul cu raționalismul, atunci când de fapt dincolo de înrudirea evidentă ontologică, acestea sunt diametral opuse din punct de vedere epistemologic. Primul este capacitatea cognitivă de a discerne logic, al doilea fiind un curent filozofic care a așezat bazele modernismului ultra-convins de științificitatea și ineranța sa, devenit de atunci doar fantomă bântuind un post-modernism definibil doar prin eventual refuzul de a se preta unei definiții “absolute”. Să vedem însă părerea lui Schaeffer, prominent gânditor creștin contemporan: “„...sensul cuvântului raționalist: adică omul pornește în mod complet și exclusiv de la sine însuși, adună informații în privința lucrurilor particulare, și formulează legi universale. ...(Rațional). Acest cuvânt nu are nici o legătură cu cuvântul raționalism, și nu trebuie confundat cu el. (Este) convingerea că omul putea să se sprijine pe rațiunea sa, ...în termeni antitetici: dacă un lucru era adevărat, opusul lui nu era adevărat. În domeniul moralei, dacă un lucru era corect, opusul lui era greșit. ...Gândirea antitetică n-a început odată cu Ariostotel - ea se bazează în fond pe realitatea că Dumnezeu există în contrast cu non-existența Lui, și pe realitatea că El a creat ceea ce există în contrast cu ceea ce nu există,și apoi că el a creat oamenii să trăiască, să observe și să gândească în această realitate.”(2) Iată-ne în sfârșit ajunși la extrem de importanta concluzie, conform căreia rațiunea nu numai că are de-a face cu Dumnezeu, ci mai mult, că ea însăși provine din realitatea ultimă și -vom vedea ceva mai încolo- absolut obligatorie a existenței lui Dumnezeu. De ce este totuși atât de importantă menținerea acestei dihotomii dintre raționalism și rațiune? Pentru că în timp ce rațiunea se bazează pe imperativitatea unui Adevăr absolut ca sursă a oricărui adevăr consecutiv, raționalismul se bazează întocmai pe ralativizarea Adevărului Absolut care este Cuvântul lui Dumnezeu, devenind astfel originea unui concept de umanism care îl plasează pe om în locul lui Dumnezeu, ca ultimă sursă și validator al adevărului. Conform însă unui concept aparținând logicii și anume principiul ex falso quodlibet, în baza căruia rezultatul obținut de pe urma unei premize false este și el fals, atât raționalismul cât și acest umanism uzurpator, sunt -în principiu- falsuri atât juridice, cât și dialectice, pierzându-și deci, dreptul de participare la argument. Adevărul bazat însă pe -trista- realitate, este că ambele concepte pomenite, iau parte într-un mod agresiv și continuu la dialogul cognitiv contemporan, motiv pentru care teologia creștină are dreptul și obligația de a susține o apologetică viguroasă, împuternicită de puterea Duhului Sfânt, a Adevărului absolut. 1.Stephen Read, Thinking about Logic, An introduction to the philosophy of logic, Oxford Univ. Press, 1995 (ed. maghiară)p.19 2.Francis A. Schaeffer, Demisia Rațiunii, Agape, 1999, p. 29, 30 Eseu-capitol din volumul în pregătire, „Dovezile Apologetice ale Creației și Cunoașterea lui Dumnezeu”, de Romulus Câmpan |
index
|
||||||||
Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. | |||||||||
Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net
E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate