agonia
romana

v3
 

Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission Contact | Înscrie-te
poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
armana Poezii, Poezie deutsch Poezii, Poezie english Poezii, Poezie espanol Poezii, Poezie francais Poezii, Poezie italiano Poezii, Poezie japanese Poezii, Poezie portugues Poezii, Poezie romana Poezii, Poezie russkaia Poezii, Poezie

Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara

Poezii Romnesti - Romanian Poetry

poezii


 


Texte de acelaşi autor


Traduceri ale acestui text
0

 Comentariile membrilor


print e-mail
Vizionări: 4570 .



Sensul lacrimilor
eseu [ ]

- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - -
de [morfeus ]

2007-03-07  |     | 




Joc al spânzurătoarei... Sugrumând plictiseala, dezinteresul unui curs de traduceri îmbibat în griuri; anunțând, trăgând clopotul, prevestind și...da! iată motivul cel mai plauzibil să plecăm de la curs, chiar dacă mult mai devreme decât ar fi fost nevoie. Un ultim omagiu, cum s-ar zice. Nu adus facultății, gândim și ne exprimăm noi ironic... Ci fostei diriginte. Mie nu îmi plac priveghiurile, înmormântările și tot ceea ce ține de ritualul morții, iar cadavre vezi și pe stradă, târându-și zilele atinse de morbul blazare. În rest, morții, morții adevărați și nu cadavrele, îmi sunt chiar simpatici... au rictusuri bizare și par mai înțelepți decât noi, cei care ne măgulim cu viața; ei chiar par a spune ceva, ceva venit de dincolo de ei, mergând însă, din păcate, dincolo de noi. Fără a ne mai atinge. Există un chin al neputinței cioplit, gravat în pleoapele lor înțepenite și doar chinul acesta ni se transmite și nouă. Chin al amintirii dintr-un viitor sufocat de țărână. Dar nu torturile neputinței mă îndepărtează de înmormântări. Și nu ele m-au marcat atunci. Ci faptul că, la priveghi, mai toate colegele mele plângeau de-a binelea. De ce – nu înțeleg nici acum. Pentru că între clasa noastră și fosta dirigintă relațiile fuseseră mai mult decât reci. Poate chiar ostile. Ba chiar, la final de liceu, nu a fost om care să regrete despărțirea.
„Tu nu plângi?”...am pus și eu o întrebare nevinovată unei colege care studia, în silă, bordura de beton din fața blocului. „De ce să plâng?! Nu ne-am înțeles bine niciodată. Ce rost și-ar mai avea lacrimile astea!?!!” Nu m-am mirat; ba chiar m-a înfiorat o bucurie meschină în fața sincerității ei. Ceea ce m-a sâcâit a fost reacția celorlalte, care au săgetat cu priviri ucigătoare de mari sacrilegii și profanatori. Cu toate că se înfruptaseră și ele de pe urma „bogățiilor” luate cu japca, cu chiulul și cu verbul latinesc, hăituitor al nopților de licean... Și sunt convinsă că, dacă ar fi fost stârnite la povești despre perioada liceului, cu o săptămână înaintea înmormântării, toate fetele cu rimelul împrăștiat de lacrimi și-ar fi dezlegat băierile neplăcerilor și ale aducerilor-aminte sumbre... și mai toate ar fi gravitat în jurul celei deplânse în momentul acela... Și atunci mă întorc la spusele retorice ale colegei mele: ce rost ar fi avut lacrimile? Ce păcate, ce regrete, ce atitudini spălau ele?
* * *
Și, de fapt, ce ar putea să mă atragă, să mă facă să gust ritualul morții?! sau bocetele și „claca” spontană de la căpătâiul mortului, al cărei singurul leit-motiv este „mai ții minte când...?” Nu puține au fost înmormântările la care am luat parte, mai mult sau mai puțin interesată în mod direct. Și mai peste tot te izbea un circ, un dezmăț al durerii care venea după o mare perioadă de nepăsare față de cel mort și care, grotesc, se încheia mai rău: cu un alt dezmăț, al veseliei și pomenilor, al nasurilor înroșite și gurilor nestăpânite de avalanșa hohotelor și plescăielilor. Și totuși, oamenii reușesc să pară atât de profund îndurerați, atât de reali în prestația lor de la căpătâiul unui mormânt...
„Despre morți, numai de bine”...urâtă zicală! Oare ce ne împinge pe noi, oamenii, la o asemenea ipocrizie gratuită? Ce sens ar avea cuvintele frumoase care acoperă gândurile sau faptele urâte? Ce sens mai are să îți dorești mascarea unor hidoșenii de caracter sau a unor șubrezenii de relație când conveniențele nu se mai impun? Oare nu este, și aici, tăcerea de aur, dar mai ales decentă? În cel mai bun caz, singurul regret ar trebui să fie acela că nu am făcut mai mult pentru persoana în cauză. Că nu ne-am aplecat mai mult asupra nevoilor ei. Că nu am înțeles-o, poate. Că nici nu ne-am străduit. Că nu am ajutat-o să se schimbe. Că nici nu am considerat necesar. Că nu i-am îndreptat privirea spre cer. Dar lumea creștină, în cea mai mare parte, a găsit și pus în practică o soluție ingenioasă care să îndulcească ghimpele vinovăției. O soluție care ne absolvă de responsabilități și ne liniștește conștiința. Purgatoriul – în care mortul (încă viu!) se ajută singur – sau pomana – în care același mort (viu), nu însă și coincident cu primul – este ajutat de cei de aici, din lumea luminilor și binefacerilor artificiale. „Să fie de sufletul lui Gheorghe, odihnească-se în pace...” Este sensibil mai facil așa, dar cât de inutil... nu mai contează...
Revin la prea molfăitul „despre morți numai de bine.” Mă gândesc că această fată bătrână, cu coasa ei cu tot, ni se înfățișează nouă, celor vii, mult prea hidoasă; așa că am găsit de bine să o boim, să o sulemenim, să-i punem funde și rochie de bal și s-o așezăm undeva, la vedere, ca maestru de ceremonii...înspre eterna amintire a celor cu care pleacă însoțită. Și-am prefăcut subiectul marii treceri într-unul al marii pe-treceri... Veșnica pomenire și păstrarea amintirii celor morți și neesențiali aduc mai mult a gesturi care „dau cu sâc” morții: uite, ai reușit să ni-l iei, dar noi tot ne aducem aminte de el și-l pomenim printre cruci. Sau poate ne credem înfăptuitori de lucruri bune dacă ne înduioșăm și aducem laude unor persoane pe care nu le-am iubit și, ce e mai bizar, nu le-am stimat niciodată. Sună a iertare superioară, a răzbunare inconștientă, dar stârnitoare de admirație: „hai să-ți arăt ce bun sunt și ce frumos te iert, ce grație pun în vorbele mele despre tine azi... chiar dacă mâine reintru în circuitul înjurăturilor...!” Cine știe...creștinii le sunt tributari grecilor, cu toată filozofia lor și a sufletului descărnat, supraviețuitor morții. Și atunci, incantațiile noastre de lângă piatra funerară sunt un soi de înduplecare, de ultimă (sau poate singură) mângâiere a sufletului care ne pândește de undeva, de prin preajmă... Sau cine mai știe ce resorturi ne împing la tartuferii de pe urma cărora nu avem nimic de câștigat. Vreo dorință bine ascunsă în noi, care ne înfige colțul echității și ne cere să ne păstrăm și noi intactă amintirea în sufletele celor ce ne vor boci, la rându-le...
Înmormântarea fostei mele diriginte (m-am fixat pe cazul ăsta, deși pot extinde la zeci de alte și alte întâmplări și mai toate la fel) a fost un soi de întrecere a durerii. A suferinței celor din exterior – foști elevi, foști colegi de breaslă... Nu iau în discuție familia. Și, la două săptămâni după eveniment, stăteam de vorbă cu unul dintre profesorii liceului; am amintit, în trecere, de dumneaei. În trecere și eu, în trecere și ei! Și am și uitat cu toții, pentru că la momentul acela, după numai două săptămâni de la dispariție, nimeni nu mai amintea nimic-nimicuț de fosta mea dirigintă. Parcă ar fi trăit în urmă cu o sută de ani sau, mai bine zis, parcă nu ar fi trăit niciodată. În nici un caz în intersectare cu viețile celor rămași în urma ei... deși fusese una dintre figurile marcante ale școlii. Ce ironie! Și eu, la înmormântare, văzând atâta amar de plânsete, expuse ca o vitrină cu trofee, mă gândisem că din toată durerea aceea reunită se va naște un piedestal pe care va trona statuia defunctei. În lacrimile noastre există potențialul unui ocean...de indiferență față de cei plânși de noi – fie ei vii sau morți. Dar de obicei, mai mult morți.
* * *
Uneori, chiar la căpătâiul unui muribund există acea competiție – care dă mai mult, care stoarce mai mult, care suspină și se încovoaie mai tare sub apăsarea auto-inducerii întristării. Este ceea ce am urmărit demult, pe când aveam doar cinci ani; pe când, prin geamul înflorit de ger, flăcările din sobă mi se înfățișau ca feeria unui brad de Crăciun. Am anunțat-o pe sora mea de moartea bunicului cu zâmbetul pe buze; nu că m-ar fi înveselit pierderea lui, dar, în lumina comportamentului femeilor ce îl vegheau, moartea nu mi se mai păruse o tragedie. Îmi imaginasem atunci că mai greu îi e lui (acum, cred că așa și era) decât jeluitoarelor și sâcâitoarelor vecine purtătoare de broboadă și limbariță. Și îmi imaginasem cum ar fi fost în locul lui, biet om abia copt, dar lovit de o brumă timpurie și de neglijența unora și altora. Cum ar fi fost să văd lumea, în jurul meu, vădind o curiozitate aproape extatică în apropierea morții, depănând pățanii morbide în gura mare, vrând parcă să grăbească, să pregătească un culcuș morții. Să îi aud eu, slăbănogul cadavru în devenire, întrecându-se care mai de care cu îndemnări binevoitoare: „pune-i perna mai sus!” Și alta, pe înfundate: „lasă-l, că acum nu mai contează, oricum...” „Lumânare! Ai adus lumânare? Pune-o acolo și pune și chibritul lângă, să-mi fie la-ndemână... Of, nu-mi ajunge grâul de colivă...” Și altul, mai milos: „săracul, uite-uite că se duce...Ce-o fi fost cu doctorul?” „nu vrea nimic? Un pahar cu apă, ceva? Să vadă pe cineva nu vrea? Ia vezi, mai respiră? Þine-i mâna și pune pătura asta pe el, leliță!” Sigur că, în umbra acestei halucinări reale, moartea mi s-ar fi părut un infinit al ușurării și liniștii...
Mă gândesc adesea că avem nevoie disperată de ocazii. Ocazii de a ne aduna, de a petrece timp împreună, de a ne simți întrucâtva solidari, de a vorbi și despre altceva decât despre copii, părinți sau noi înșine. Chiar dacă, în lipsa unui meniu conversațional mai rafinat, ne întoarcem tot la lătùrile cotidiene. Și cele mai bune ocazii de acest gen sunt tocmai evenimentele esențiale care ne marchează trecerea: botezurile, nunțile și înmormântările. Pentru că măcar ele ne dau senzația bucuriei unite sau a înfrățirii întru mâhnire; în fine, a unisonului de sentimente. Adevărul este însă departe de a se zări printre zăbrelele închistării colective. Pentru că – vorbesc acum despre înmormântări – dacă nu ești implicat direct, nici nu suferi veritabil de pierderea cuiva. De fapt, dispariția unei persoane nici nu constituie o pierdere în atare circumstanțe. Suferi pentru că ai rămas fără cineva drag sau iubit; dar chiar și așa, punctul de gravitație rămâne tot egoismul. Sufăr că nu mai e, aici, pentru mine. Nu sufăr pentru dispariția lui, ci pentru pierderea mea. Eu sunt în pierdere. El este într-o stare de inconștiență și e incapabil să spună dacă îi place sau nu acest somn numit moarte. Doar noi, cei vii, simțim moartea ca pe o pierdere care ne dezechilibrează și ne scoate din ritmul vieții obișnuite. Și e firesc să te doară o absență. Dar atunci când ea nu te doare, ce nevoi rodesc bocetele noastre? Nevoia de a-ți plânge, de fapt, amarul vieții, mascându-l, ascunzându-l în forma lacrimilor pentru morți? Nevoia de a arăta o sensibilitate care, de fapt, nu se traduce astfel? Nevoia de a fi compătimit, consolat de alții?
O meteahnă plăcută omului este de a se considera sensibil când el, de fapt, nu are decât un acces de sentimentalism siropo-leșinos. Am văzut oameni cruzi, oameni fără omenie și fără scrupule, care se credeau buni doar pentru că pișuiau din ochi urmărind un film dulceag-tânguitor sau mergând la o înmormântare. Halal sensibilitate aducătoare de neimplicări distructive! A simți în sensul de a fi sensibil nu are noimă decât în contextul „a simți împreună cu celălalt,” are un înțeles empatic. Are logică o dată cu acțiunea în folosul, nu în detrimentul celui de lângă tine. Sensibilitatea înseamnă să plângi pentru celălalt cât e încă în viață. Să plângi pentru defectele lui, pentru lipsurile lui, pentru îngrijorările și poverile lui. Să îi întinzi o mână, ba chiar două, fie și numai pentru o rugăciune. „Ferice de cei ce plâng” are un înțeles adânc, dar numai înainte ca moartea să anihileze șanse; iar suferința, dacă nu e rodnică, este doar prăbușire psihică sau morală și nimic altceva. Pentru oameni să plângem atât cât trăiesc, orice căință de după este inutilă. Astfel, după pierderea lor, poți surâde, iar la mormântul lor ai putința de a spune: „mă bucur, căci nu am plâns degeaba. A murit, dar a murit împăcat cu sine și cu Dumnezeu.” Acesta este sensul adevărat al lacrimilor pentru ceilalți!

.  | index










 
poezii poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
poezii Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. poezii
poezii
poezii  Căutare  Agonia - Ateliere Artistice  

Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net

E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate

Top Site-uri Cultura - Join the Cultural Topsites!