A fost o alta zi pentru cei doi copaci crescuti impreuna. De cand au fost seminte au stiut ca vor avea multe sa-si spuna. Cand au inceput sa se inalte, nu au cautat ca toti ceilalti sa ajunga cat mai sus, dar s-au cautat unul pe altul. Foarte putine ramurele se intrepatrund, dar le este indeajuns ca sa-si vibreze unul altuia emotiile. Si asta doar Primavara tarzie si Vara cand nu-si ingaduie sa mai vorbeasca. Trairile sunt atunci atat de intense, incat tot ce pot face e sa simta, sa se concentreze la a da muguri si frunze, la a nu se rupe in vanturi puternice. Toamna tarzie si Iarna sunt indeajuns pentru a-si comunica impresiile de peste an si gandurile de fiecare zi.
A fost o alta zi de martie pentru cei doi copaci crescuti impreuna. O zi insorita, dar friguroasa. Lacul de la radacinile lor, din care-si trageau seva, era inca inghetat. Pasari se plimbau pe el in asteptarea undelor caldute miscate de pesti alunecosi. Parcul primea din ce in ce mai multi oameni ce vroiau sa respire aer mai curat, sa se plimbe pe alei mai linistite. Totusi, nu venea inca nimeni sa se aseze sub cei doi copaci pentru a-si discuta. Asta le lipsea cel mai mult celor doi in zilele reci. Lipsa unor ganduri indraznete, unor impartasiri amuzante, unor confesiuni, unor regrete. Lipsa unor priviri pline de incredere sau revolta, unor mangaieri, unor sarutari. Astea erau cele care le bucurau ramurile si frunzele de fiecare data.
Un copac simte si gandeste cu toata fiinta lui, prin toate fibrele si firamentele sale. Un copac are nevoie de oameni pentru a simti trecerea, devenirea. Nu de putine ori isi uita inceputul si are credinta ca a fost dintotdeauna in acel loc si va ramane mereu. Atunci pentru un moment se cutremura din tot corpul si se vrea aruncat la pamant, fara viata. Dar imediat isi observa cutele adanci ale scoartei si isi aminteste. Are 97 de ani.
Cei doi de pe marginea lacului sunt mai norocosi. Au cunoscut de putine ori intensitatea acestor stari de cadere. Isi privesc mereu imaginea reflectata in apa si au o memorie buna. Stiu prin ce au trecut sa ajunga atat de departe, stiu prin ce au trecut sa ajunga atat de aproape. Dar de cele cateva ori cand ar fi vrut mai bine sa nu traiasca, atunci au fost invidiosi.
Au fost invidiosi pe oameni ca pot fi uneori atat de fericiti si nepasatori si alteori atat de resemnati si incredibil de tristi, cand totusi sunt atat de putin durabili, atat de repetabili.
Un copac nu poate avea alta stare interioara decat aceea de calm. Nu poate intelege trairile intense ale gandirii. Doar pe cele ale trupului, in anotimpurile calde. Este atat de impacat cu sine incat nu poate intelege decat echilibrul sau moartea. Pe care dupa cum spuneam, si-a dorit-o de cateva ori. La fel nu poate intelege cum omul, daca stie ca nu va dura mult isi permite totusi sa sufere. Isi permite sa nu fie atent. Sa nu invete de la ceilalti si uneori nici din propriul trecut.
Au fost invidiosi pe toate celelalte vietati ca ele au libertatea de a se misca, de a cauta sa vada ceea ce vor, nu ca ei ce doar asteapta. Pe apa ca se poate inalta transformandu-se in nori, ca poate reveni greu sub forma de ploaie, sau usor sub forma de fulgi. Pe soare ca poate vedea in decursul unei zile tot pamantul, ca poate atinge aproape totul. Pe vant. Pe nisipul din jur. Pe tot. In acele momente vroiau sa fie orice altceva, doar copaci nu.
De obicei insa, in ei se ridica mandria. Mandria de a fi deasupra. De a intelege, de a putea astepta, de a rezista, de a ramane. Mandria de a fi atat de batrani comparativ cu ceilalti, atat de tineri defapt.
A fost o alta zi de martie pentru cei doi copaci crescuti impreuna. Iar acum doi dintre acei oameni care ar trebui sa ii faca sa simta trecerea, devenirea, le stateau in fata. Ceva totusi e schimbat. Parca nici pentru ei timpul nu se scurge repede. Parca le sunt asemenea cu linistea lor interioara, cu nemiscarea lor, cu faptul ca se cunosc atat de bine desi, in fapt, nu trecuse destul. Parca le sunt asemenea cu vointa de a fi la inaltime, de a vedea cat mai mult. Si acestia doi vor sa le faca o fotografie. Au observat frumusetea lor, desenul filigranat al crengutelor pe albastrul innorat al cerului, au observat apropierea lor si poate, ca si ei, li s-au identificat. Si au vrut sa le pastreze o amintire.
Ce povestesc doi copaci? Ce isi pot spune cu vorba lor troznita, scartaita, fosnitoare? Amor Amar Aroma Altar Artar Baron Baston Balzac Canon Camfor Damnat... Nu mai mult decat ceea ce aud dedesubt. Sa le dam dar ocazia sa auda cuvinte cat mai deosebite. Sa ii invatam sa vorbeasca cu vorbele noastre.