agonia romana v3 |
Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission | Contact | Înscrie-te | ||||
Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara | ||||||
|
||||||
agonia Texte Recomandate
■ am învățat să supraviețuiesc și așa
Romanian Spell-Checker Contact |
- - -
- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - 2007-03-17 | |
“Am înțeles că nu era cale de mijloc între existență și această abundență toropită. Dacă existai, trebuia să exiști până la capăt, până la putreziciune, până la umflătură, la obscenitate.”
Jean-Paul Sartre – Greața Ființa se maturizează. Copilul uită plăcerea jocului pur și se transformă în adult, acceptând resemnat problemele inerente acestui proces. Suntem atrași în piesa de teatru a umanității, trebuie să renunțăm la multe dintre elementele definitorii ale personalității noastre pentru a putea rezista în cadrul sistemelor concepute în cadrul acesteia. Nu mai avem timp pentru noi, nu mai putem să ne satisfacem micile capricii existențiale care înseamnă până la urmă însăși esența vieții noastre. Pe măsură ce înaintează în vârstă, omul devine conștient de prezența celorlalți. Copilul este interesat de ceilalți, vrea aproape întotdeauna să atragă atenția, să fie punctul ființativ central. Însă în același timp, copilul este capabil să se izoleze, este capabil să uite de elementele exterioare. Copilul poate să ignore întreaga lume prin inocența sa. El nu este încorsetat de principii, pentru el cuvântul a priori nu are sens. Copiii, ființe aflate în stadiile incipiente ale existenței lor, nu au prejudecăți. Pentru ei nu există subiecte tabu, pentru ei nu există noțiuni absolutizate, nu există paradigme. Viața copilului este o continuă pendulare între efemerizări arhetipale. Căutarea nu are rezultate certe, totul este o joacă, nu sunt luate în calcul consecințele. Copilul reușește subconștient să se bucure cu adevărat de fiecare clipă, pentru că el nu trăiește decât în prezent. Problemele oamenilor apar în momentul în care conștientizează societatea care îi înconjoară și timpul liniar care le definește în mod esențial viața. Trecut, viitor, acțiuni, consecințe, iată noțiunile care ne transformă viața într-o lungă listă de programări. Izbucnirea spontană, necontrolată, a fost înlocuită de pregătirea minuțioasă. Copilul s-a transformat într-o entitate cinică care încearcă să își găsească un loc cât mai bun în angrenaj, fără să înțeleagă că astfel își anihilează conștiința. Nu există soluții absolute, pentru că umanitatea nu ar exista în absența societății. Însă indivizii nu trebuie să își renege niciodată esența. Ființa noastră trebuie înțeleasă și prețuită, pentru că este singurul lucru care ne aparține cu adevărat. În mijlocul tumultului, să învățăm să ne izolăm măcar pentru câteva momente, să învățăm să trăim în primul rând pentru noi. Dacă privim atent în jur, vom descoperi că există o paletă infinită de senzații pe care le putem percepe doar prin experiență directă, nemijlocită. Iureșul necontenit al vieții ne împiedică însă de multe ori să înțelegem. Nu trebuie să dramatizăm, regulile jocului sunt făurite de noi și pot fi schimbate oricând. Să nu renunțăm de dragul grupului la propria noastră ființă, pentru că niciodată altcineva nu ne va putea înlocui conștiința. Nu trăim pentru ceilalți, trăim pentru noi, iar inocența copilului ar trebui să ne pună pe gânduri. Putem să ne abandonăm și noi senzației, putem încerca să renunțăm la rațiune pentru câteva momente, putem alege să ne delectăm cu o mostră de viață pură, brutală, o mică părticică din viața care ne invadează ființa. Doar astfel putem înțelege cu adevărat ce înseamnă fiorul trăirii, doar astfel ne putem desăvârșii prezentul. Nu plănuind viitorul, nu rememorând trecutul, nu meditând la nesfârșit asupra reacțiilor celor din jurul nostru, ci trăind, făurind istorie prin fiecare mișcare a noastră. Actorul este singurul care se bucură cu adevărat, pentru că acțiunea îl învăluie, îl înalță. Copiii refuză să se supună lumii, copiii vor să își determine existența. Ei nu se lasă zdrobiți de bariere, ei știu că pot oricând să refuze intervenția exterioară, ei știu că pot oricând să își creeze un alt univers, mai bun. Să nu lăsăm această speranță să se stingă odată cu înaintarea în vârstă, să nu devenim ursuzi doar pentru că ceilalți ne învață să nu mai credem în șansa noastră. Speranța nu trebuie să moară niciodată pentru că pe baza ei putem construi edificii impunătoare. Jocul trebuie să fie acceptat, pentru că până la urmă nu avem nimic de pierdut. Să rămânem copii în adâncul nostru, să învățăm să căutăm în fiecare secundă un prilej pentru un zâmbet. Iar dacă ne simțim copleșiți de societatea care se contractă perpetuu, să nu uităm că există undeva un țărm, un asfințit, o izolare, care așteaptă să ni se ofere, măcar pentru câteva secunde... |
index
|
||||||||
Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. | |||||||||
Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net
E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate