“Cântați Domnului în strune,
În cobuz de versuri bune,
Și,din ferecate surle,
Versul de psalomi să urle
Cu de corn de bour,
Să răsune până-n nour.”
(Dosoftei)

Cercetarea culturii a înregistrat, în perioada modernă de dezvoltare a societății românești, o mișcare de maturizare, de consolidare și de afirmare continuă. Pe plan teoretic, asistăm la trecerea de la schițarea unor determinați și note specifice ale unor concepte la caracterizarea lor complexă și elaborarea de teorii închegate. Scrierile înaintașilor noștri nu au făcut decât să demonstreze capacitatea superioară de a gândi, de a crea frumosul iar aceste creații sunt și vor fi considerate printre cele dintâi contribuții moderne românești ce au dus la cristalizarea conceptului de cultură, concludente în mare măsură aspectulului descifrării conceptului de civilizație.
În țările române, grija față de om și de dezvoltarea lui armonioasă în societate apare ca mișcare relativ târziu, în condiții istorice vitrege, când curentul umanist se dezvoltă odată cu primii cărturari cunoscători ai culturii clasice, ai limbilor greacă și latină. În ciuda acestei întârzieri, se poate vorbi totuși de o circulație a ideilor și realizărilor Renașterii încă din secolele al XV–lea și al XVI–lea, prin contactul permanent al țărilor române cu țările Europei Centrale și Apusene. Există manifestări tipice Renașterii, cum a fost tendința unor voievozi de a edifica o cultură românească, dezvoltând arhitectura, pictura, istoriografia și chiar literatura.
În secolul al XVII-lea literatura religioasă cunoaște o creștere însemnată a numărului de manuscrise și tipărituri.
„Bibliografia românească veche” ne evidențiază destule editări prezente în acest secol în Þările Române și, mai toate, de natură religioasă. Cele muntenești ne dau cărțile fundamentale ale bisericii creștine, din această perioadă existând și cea dintâi biblie completă numită “Biblia de la București” din 1688.
În Transilvania apar „Psalmii lui David” într-o traducere tipărită la Bălgrad (Alba-Iulia), în 1651, iar în Moldova două traduceri ale lui Dosoftei :
-„Noul Testament”, cu text simplu dar și cu comentarii (cazanii), cartea cea mai răspândită dintre toate traducerile și edițiile câte se cunosc a fi tipărite;
- cea dintâi culegere intitulată „Vieți ale sfinților”, va apărea la Iași, între anii 1682-1686, în patru volume.
Cărțile de ritual (Liturghii, Ceasloave,Molitfelnice) vor continua să ocupe și în această perioadă un loc însemnat fiind tipărite în toate cele trei principate românești. Se știe că în secolul al XVII-lea biserica română a fost tulburată de puternica și necruțătoarea propagandă calvină și luterană. Această propagandă distrugătoare pentru ortodoxism a fost studiată îndeaproape de către episcopul ortodox “Melchisedec”, care a dat unul dintre răspunsurile clare, minuțioase, ordonate, față de tot ceea ce avuseseră îndrăzneala să publice în 1655 adepții acestei religii născocite, mărturisind lipsa de interes a credincioșilor români, ortodocși, față de noua și impusa religie. Atât prin opera sa, “Biserica ortodoxă în luptă cu protestantismul”și publicată în anul 1890, cât și cu ocazia publicării altor cărți și-a manifestat continuu opoziția provocând vii polemici și nemulțumiri din partea acestei presupuse religii, fără temei. În schimb, literatura română a timpului se va îmbogăți atât prin alte câteva astfel de catehisme și răspunsuri de combatere a protestantismului cât și prin lucrări de apărare a credinței ortodoxe.
Spre marele nostru regret, din « Catehismul calvinesc », tipărit în anul 1640 la Bălgrad (Alba-Iulia), nu se mai află nici un exemplar.
Dintre “Răspunsurile” la acest provocator catehism, tipărite de mitropolitul Varlaam în anul 1650, își află existența unul dintre acestea la Biblioteca Academiei. Lucrarea menționată are o importanță deosebită nu numai pentru că este o operă originală, dar și pentru că ea reprezintă chemarea înaltă la care se credea datoare să răspundă biserica din cele două provincii românești, Muntenia și Moldova, pentru a menține unitatea spirituală a neamului și străduințele ei de a apăra ortodoxia românilor ardeleni, amenințată la vremea aceea de calvinismul maghiar. Cunoscător a stării religioase a românilor din Ardeal, a prigoanei înalților prelați ortodocși din acea provincie românească, urgisită de cei care îi acaparaseră hotarele de drept și libera credință a locuitorilor ei, mitropolitul Varlaam va da ajutor românilor din Ardeal de fiecare dată când va fi fost nevoie să-i ajute, așa cum s-a întâmplat cu ocazia întâlnirii, în vara anului 1644, cu exmitropolitul ardelean Iorest, scăpat din temnița în care fusese aruncat și schingiuit doar pentru faptul că nu vrusese să renunțe la credința sa strămoșească ortodoxă.
Nu voi trece cu vederea nici faptul că literatura religioasă a acelui secol a fost marcată de replica dură făcută de calvini și publicată în cartea “Scutul catehismului cu răspuns din Scriptura Sfântă împotriva a două țări fără Scriptură Sfântă”, prin care îi acuză pe ierarhii celor două țări românești că “umblă în veșminte de oi iar înăuntru sunt lupi răpitori”, că se feresc de carne în schimb se îmbată cu vin din care “iaste curvia”. Această lucrare avea să fie tipărită la Alba-Iulia, în anul 1656, lucrare pe care George Barițiu o va retipări peste două secole, la Sibiu.
Literatura duhovnicească este mult mai variată în acest secol, căci, afară de cărțile menționate în rândurile de mai sus, s-au mai publicat și altele, amintind pentru început acea traducere de la Alba-Iulia, tipărită în anul 1689. Dar înainte de această traducere se va publica o colecție de propovedanii, pentru înmormântări, de către Popa Ion din Vinț, în anul 1683, apoi o culegere de explicații la cartea “Cele șapte taine”, tipărită la Iași în 1645, tălmăcire la care lucrase cu multă tragere de inimă, în tipografia marelui iubitor de cultură, voievodul Vasile Lupu, Eustratie Logofătul. Specificul umanismului românesc avea să se cristalizeze în acel secol și prin activitatea și scrierile unor importanți cărturari ca Udriște Năsturel, Mitropolitul Varlaam, Simeon Ștefan, Mitropolitul Dosoftei, Nicolae Milescu, ca și cu operele valoroase ale marilor cronicari Grigore Ureche și Miron Costin, ale stolnicului Constantin Cantacuzino continuând cu Ion Neculce și Dimitrie Cantemir ca unul dintre cei mai reprezentativi umaniști români, cu recunoaștere internațională. Ei au determinat apariția unui adevărat umanism specific românesc, în care se vor regăsi și însușiri ale umanismului general european (folosirea scrierilor vechi ca principal izvor de cultură sau intensificarea conștiinței originii romanice), dar și însușiri caracteristice, cum ar fi elogiul luptei Þărilor Române împotriva expansionismului otoman.
În rândurile care urmează voi face referire, în linii mari, la principalele lucrări care au deschis drumul tipăriturilor religioase și la figurile reprezentative care au luptat cu vitregiile istoriei, creând și muncind cu râvnă și cu multă dragoste pentru publicarea acestor monumente de artă ale scrisului în limba română, precum și pentru cultivarea rostirii artistice, armonioase a limbii române unice.
În țara Ardealului,ieromonahul Silvestru, despre care nu se cunosc date biografice, a tradus “Cazania (evanghelie învățătoare) de la Govora”, din rusește, la porunca domnului țării, Matei Basarab și după îndemnul mitropolitului și al episcopilor din acea vreme. Această traducere a fost tipărită la mănăstirea Govora în anul 1642 de către Preda călugărul. Tot el a început, din porunca lui Racotzi, principele Transilvaniei, să traducă “Noul testament sau împăcarea cu legea nouă a lui Hristos”, însă, murind, nu a mai putut termina lucrarea, care s-a completat și s-a tipărit mai târziu de mitropolitul Simeon Ștefan, în anul 1648.
Mitropolitul Simeon Ștefan (1643-1651), a dat mare îndemn tipăririi și traducerii de cărți bisericești, în timpul cât a păstorit.Tipărind pentru prima dată în limba română “Noul Testament”al lui Silvestru, în anul 1648, la Alba-Iulia, el face o declarație de mulțumire către George Racotzi, principele Transilvaniei, apoi o prefață către cititor: “izvodit cu mare socotință den izvod grecescu și slavonescu pre limbă rumânească”. Totodată ne spune că, îndată după moartea lui Silvestru, a cercetat lucrarea acestuia și a aflat o mulțime de greșeli, provenite din faptul că traducătorul răposat nu cunoștea suficient de bine limba greacă. De aceea a luat texte grecești, latinești și slavonești completând lucrarea pe care o dorea citită de românii din toate colțurile lumii și nu numai de cei din Transilvania (țara dintre păduri).
Cele douăzeci și patru de introduceri la cărțile "Noului Testament", în care se dau explicații despre lucrările respective, sunt adevărate exegeze biblice, sugestive pentru nivelul intelectual înalt al traducătorilor. De asemenea, rezumatele capitolelor, glosele ca și explicațiile formulate în conținutul lucrării demonstrează că ne aflăm în fața unei concepții moderne despre editarea textului. În glose ni se conferă dreptul de a putea identifica începutul unui dicționar de sinonime,în special, și al unuia explicativ, în general, cu unele etimologii ale limbii române moderne.
Preotul Ioan Zoba din Vinț, un alt neobosit slujitor al slovelor religioase, a lăsat posterității următoarele lucrări traduse și tipărite: “Sicriul de aur”, tipărit la Sebeș, în anul 1863, după porunca principelui Mihail Appaffi. În dedicația către principe, prezintă lucrarea din partea sa și din a tuturor protopopilor și "cu tot săborul românilor din Ardeal". Această carte cuprinde în paginile sale o serie de predici, care trebuiau rostite de preoți la diferite înmormântări. Privilegiat pentru filocalvinismul său, protopopul din Vinț este ridicat la rangul de nobil.
“Cărare pre scurt pe fapte bune îndreptătoare” este o altă lucrare religioasă de la care se cunoaște un singur exemplar și aceluia lipsindu-i titlul. Constituit ca un mic tratat de morală practică, tipărit în anul 1685, cu deosebită preocupare religioasă, sub forma de întrebări și răspunsuri.
Popa Ion Românul din Sâmpietru va copia pentru citirea neamului românesc, în anul 1620, trei cărți populare și anume: “Alexandria”, “Floarea darurilor” (Fiore di virtu) - prima traducere a acestei lucrări s-a făcut direct din limba italiană în limba română vorbită în secolul al XVI–lea, de către Gherman Valahul, iar în Moldova “Rojdanicul” sau “Zodiacul”, un text care prezice viitorul copilului după luna sau zodia în care s-a născut.
Manuscrisul său, numit "Codex Neagoeanus", după numele celui care a avut în proprietate acest document, păstrează la un loc lucrările de mai sus, lucrări cercetate de unul dintre marii filologi români, Ion Bianu, unde avea să publice în lucrarea sa "Columna lui Traian" în anul (1883), extrase din acest codex.
Episcopul Sava (1659-1676) s-a distins prin acea formulare de dispoziții către soborul de protopopi unde s-au rostuit o serie de norme privitoare la îndatoririle preoților sub numele de: Așezământurile Vlădicăi Sava pentru folosul preoților, a bisericilor și a creștinilor" (1675), manuscris ce se găsește în Arhiva Făgărașului.
În principatul Þării Românești literatura religioasă va înflori mai ales în a doua jumătate a secolului al XVII - lea.
Cei mai însemnați reprezentanți ai acestei mișcări de luminare a poporului, prin cărți și diferite lucrări evlavioase, până atunci tăinuite de vreme, au fost:
Teodosie Veștemeanul, care din mila lui Dumnezeu, ajunge mitropolit al țării, în anul 1668, dar este destituit după patru ani, acuzat și închis la Cozia, de către Grigorie Ghica Vodă. Venind la tron Șerban Cantacuzino, îl va instala din nou în scaun, păstorind între anii 1679-1708, timp în care va tipări, la București, în anul 1682, Evanghelia, iar în anul 1683, Apostolul, pe care îl trimisese bisericilor din țară pentru trebuința slujbei. Scopul său principal era de a combate noua direcție calvină din Ardeal, în slujba acestui act de împotrivire publicând și o Liturghie slavo-română la București, în anul 1680. În conținutul acestei cărți se va putea simți izul specific românesc în rugăciuni cu slove slavonești. Traducerea acestei cărți a fost făcută de un alt prelat al bisericii noastre ortodoxe, smeritul ieromonah Inochentie.
Melchisedec Ieromonahul a tradus din grecește o carte pe care a intitulat-o: Învățături preste toate zilele. În prefața acesteia prelatul mărturisește că, citind conținutul ei, a găsit cartea grecească foarte importantă și fiindcă românii nu cunoșteau toți această limbă "ca să nu mă arăt adins mineș iubitoriu", a tradus-o și a tipărit-o în Câmpulung cu cheltuiala mănăstirii la care era egumen, în 1642, an în care, cu ajutorul învățatului mitropolit al Kievului, Petru Movilă, se aduce în Moldova prima tipografie condusă de Sofronie Poceațki. Doi ani mai târziu va tipări Cazania de la Mănăstirea Dealului, în 1644, prelucrată după cartea pe care mai înainte a publicat-o mitropolitul Varlaam la Iași. El ne spune că e făcută cu bunăvoința domnului Matei Basarab, a mitropolitului Teofil și a episcopilor din acea vreme.
Udriște Năsturel, cumnatul lui Matei Basarab, este și el unul dintre erudiții boieri care s-au ocupat mai mult cu mișcarea literară de atunci decât cu traducerea mecanică a unor opere religioase. Învățatul muntean a îndemnat să se traducă și să se tipărească lucrări bisericești, traducând el însuși povestea lui “Varlaam și a lui Ioasaf” din slavonă, pe care, venindu-i sfârșitul, nu a mai apucat să o tipărească.
Figura blândă a lui Varlaam, “arhiepiscop și mitropolit al Târgoviștei și al scaunului Bucureștilor, exarh plaiului și a toată Ungro-Vlahia" (1673-1679), inițiatorul tipăririi interesantei lucrări bisericești “Cheia înțelesului”, nu putea trece nemenționată în marea activitate tipografică a Munteniei. Tipografia mitropolitului Varlaam este a patra din Þara Românească, după cea de la mănăstirea Dealu, înființată de Radu cel Mare între anii 1508-1512, unde a lucrat ca meșter tipograf ieromonahul Macarie, apoi cea de la Târgoviște întemeiată de Radu Paisie între anii 1544-1558, condusă de Dimitrie Liubavici, în care s-a format ca tipograf diaconul Coresi și cea a lui Matei Basarab, având ca meșter tipograf pe ieromonahul Meletie, care a funcționat cu unele întreruperi între 1632-1652, peregrinând de la Câmpulung la Govora, Dealu și Tărgoviște. Este demn de remarcat faptul că tipografia lui Varlaam a fost a doua ca funcționare pe care însuși o mărturisește în prefața lucrării sale că „urând lenea și fiind doritor de muncă” a organizat o tipografie în București, aducând „dascăli de tipografie” ca apoi să se hotărască ce carte ar fi mai bună cu care să înceapă seria de lucrări ce trebuiau date românilor. Aceste tiparnițe scoaseră la lumină mai ales cărți în legătură legătură directă cu nevoile bisericii, fiind imprimate în limba slavonă bisericească și cu alfabet chirilic. Nevoia a făcut și a găsit o carte culeasă dintre multele scripturi sfinte, scrisă în limba rusă de Joanichie Galeatovski, arhimandritul Cernigovului. Cu costuri foarte mari reușește să aducă în țară dascăli învățați – colaboratori ale căror nume nu sunt menționate în nici unul dintre documente, punându-i să traducă în limba română lucrările alese. Printre acestea se numără cartea amintită mai sus, “Cheia înțelesului”, lucrare ce conține o serie de învățături religioase și morale, cu explicații detaliate a unor însemnate texte din evanghelie.
Se poate spune, după conținut, că lucrarea aceasta este o cazanie, pe care o tipărește în anul 1678.
Mitrofan, fost episcop al Hușilor între anii 1683 și 1690, cade în dizgrația lui Constantin Cantemir, fiind nevoit să plece din Moldova și să treacă în Muntenia, unde va ocupa Episcopia Buzăului și se va bucura de multă trecere și simpatie. De la el deținem un manuscris intitulat ”Albina », o copie de pe la anul 1688, de pe un manuscris anterior celui moldovenesc, cuprinzând o serie de capitole de natură religios-morală, alcătuite din sentințe ale Sfinților Părinți și chiar ale autorilor clasici greci. În acest timp, Șerban Cantacuzino, om politic cu visuri și ambiții mari, va susține într-un mod lăudabil dezvoltarea literaturii naționale. Sub domnia sa avea să fie tradusă așa-numita “Biblie a lui Șerban », importantă atât din punct de vedere literar cât și din punct de vedere ortografic.
Lucrarea a fost tipărită în timpul voievodului Constantin Brâncoveanu, în anul 1688. Traducerea acestei biblii se va face de un colectiv persoane însemnate din acea vreme. Din titlu și din prefață aflăm următoarele: pe când Șerban Cantacuzino era domn, nepotul său Constantin Brâncoveanu îl îndeamnă să tipărească o biblie. Domnitorul cheamă pe arhiereul Ghermano de Nisis (de la Niș) și hotărăște să traducă textul elen, tipărit la Frankfurt. Elenistul moare însă și, atunci, domnul cheamă “ai noștri oameni ai locului nu numai pedepsiți (învățați) întru a noastră limbă, ce și de limbă elenească având știință.” La traducere, aceștia se vor servi și de ediția septuaginta, adică a celor șaptezeci și de o traducere slavonă.
Cine au fost acești colaboratori?, se va pune întrebarea. La finele cărții se pomenesc trei nume de marcă ai timpului: Șerban și fratele său Radu Greceanu precum și episcopul Hușilor, Mitrofan. Ei fiind cei care au deslușit și au îndreptat cuvintele românești din memorabila lucrare (cu siguranță că vor fi fost și alți traducători).
Marele savant, Bogdan Petriceicu Hasdeu, credea că traducătorul întregii lucrări este Nicolae Milescu dar părerea aceasta a fost combătută atât de V.A. Urechia, cât și de N. Iorga, care propunea ca traducător principal pe stolnicul Constantin Cantacuzino, presupunând că în activitatea sa ar fi putut fi ajutat și de Sevastian Kymenites, directorul școlii grecești din București. Nu se poate trece cu vederea nici faptul că în munca lor au fost călăuziți îndeaproape și de Dositei, patriarhul Ierusalimului, care va scrie o prefață la această măreață lucrare. Este de consemnat că nu toată opera s-a tradus în mod efectiv din nou, ci s-au întrebuințat și alte izvoare vechi la întocmirea Bibliei.
Nicolae Iorga avea să menționeze în Istoria literaturii sale că, izvor de inspirație au fost, mai ales, două dintre cele mai importante cărți ale vremii și anume: Noul Testament al lui Simeon Ștefan din Ardeal și Psaltirea în proză a lui Dosoftei din Moldova. Prin aceste împrejurări biblia, despre care vorbeam în rândurile de mai sus, “se prezintă ca un simbol al unității limbii și al unității neamului.”
Frații Greceanu ne-au lăsat, pe lângă Biblia la care au lucrat cu multă răspundere și alte lucrări. Astfel, Șerban a tipărit în anul 1693 o Evanghelie elinească și românească iar împreună cu Radu a tipărit, la 1691, o colecție de reflexiuni morale-religioase ale Sf. Ioan Chrisostomul, sub titlul: Mărgăritare, adică cuvinte de multe feluri a lui Zlatoustu.
În această parte a plaiurilor noastre strămoșești,Moldova Marelui Ștefan cel Sfânt, două mari figuri ale bisericii ortodoxe românești se conturează prin aceia care au fost erudiții mitropoliți Varlaam și Dosoftei, ce se vor impune în literatura religioasă a secolului al XVII-lea cu traducerile și creațiile lor.
Varlaam. De sute de ani dăinuiesc slovele aceluia care a fost vajnic slujitor al buchiilor sfinte și pe care, cu multă dăruire, el le-a lăsat urmașilor săi.
Coperta colbuită de o ridici, întorcând rând pe rând paginile îngălbenite ale scrierilor sale, adulmeci boarea cu miros de mir a celui care a fost Varlaam, Mitropolit al Moldovei. Îi simți mângâierile pe care fantomatic și le lasă pe creștetul capului tău și, cu un zâmbet șăgalnic, în dulcea vorbă moldovenească a acelei vremi, auzi cum te îndeamnă să-i citești rândurile.
A scris și a tradus pentru oameni și pentru cei care urmau să vină după el cu un har dat de Dumnezeu, ca unul dintre cei mai de seamă reprezentanți ai literaturii ecleziastice românești din Moldova.
Sufletul nobil care a difuzat pentru prima dată, într-un spațiu românesc cuvântul tipărit autohton, era originar din părțile Putnei, “fiu de sătean”, cum îi va spune marele istoric Nicolae Iorga, intrat din fragedă tinerețe în viața monahală. Supușenia, blândețea, dorința de a studia îl ridică într-un timp relativ scurt la înalta treaptă de mitropolit, fără să fi fost trecut vreodată pe listele episcopilor eparhioți.
Anul nașterii sale este controversat dar, dacă se ține cont de anul când a fost urcat pe scaunul mitropolitan și faptul că se apropia de vârsta bunului său confident, mitropolitul Kievului, Petru Movilă, și de cea a a lui Grigore Ureche, atunci lumina zilei ar fi putut-o vedea în jurul anului 1593, iar studiile, la vremea aceea, nu se puteau face decât în marile centre europene, unde universitățile teologice funcționau din plin. Dragostea pentru știință, dovedită în remarcabilele sale lucrări, este evidentă. Iubirea față de neamul său românesc reiese din înseși slovele predosloviilor sale. Cu certitudine se știe că neobositul tipăritor de carte românească s-a ridicat pe scaunul arhiepiscopal în anul 1632 și că a fost în legături foarte strânse cu domnul cărturar, Vasile Lupu, întrucât, în 1655, după ce domnitorul a fost detronat de Gheorghe Ștefan, se retrage la mănăstirea Secu, unde rămâne până în ultima clipă a vieții sale, 18 noiembrie 1687. Modestia, bunacuviință, respectul față de tradițiile și datinile noastre populare, religioase l-au condus în viața sa atât de agitată, datorită frământărilor istorice în care a trăit. Varlaam a părăsit universul care a alcătuit substanța primelor sale scrieri de teologie, folositoare neamului, găsind motive de inspirație în zona folclorului și mai cu seamă la un interpret al acestuia, poporul, din care își trăgea seva existenței sale. Din păcate nici împrejurările vieții sale nu sunt cunoscute cu siguranță. De la Varlaam au rămas lucrările:
a)"Cartea românească de învățătura duminecilor de preste an..."(cazanie)tradusă din slavonă și tipărită la Iași, în anul 1643, a fost una dintre cele mai răspândite cărți în cele trei țări românești, un factor principal de unificare și cultivare a limbii româ-ne literare;
b)"Șapte taine ale bisericii",1644
c)"Răspunsuri la Catechismul calvinesc",lucrare tipărită la Suceava, în anul 1645, și reprodusă de George Șincai în cronica sa (tom III) este prima scriere românească de polemică teologică, în a cărei prefață autorul vorbește explicit despre unitatea de neam a românilor din Transilvania cu cei din Moldova și din Þara Românească. Și vrerea aceasta pare să fie încununată de succese ca drept dovadă că în acest an neguțătorii din Galați încep construcția bisericii "Precista", edificiu fortificat, originală sinteză de arhitectură moldovenească, muntenească și transilvană.
Iată ce zice Varlaam în prefață:
"Tâmplându-mi-se estimpu a fi în părțile Þărei Românești și vorbind mai vârstos cu oarecare boiarin Udriște Năsturel carele în mijlocul altor cărți nouă ce mi-au arătat, adusu-mi-au și cărțulie mică, Catechismul creștinesc, care o am aflat plină de otravă de moarte sufletească...pentru care lucru am chemat sobor dintr-amândouă părțile și din Þara Românească și din Þara Moldovei...Am socotit că am o datorie mare să fac respuns și să arăt strâmbătura și tâlcul cel rău al lor ce tâlcuiesc rău și strâmbează scriptura sfântă".
Din prima ediție a "Catehismului calvinesc" nu se cunoaște nici un exemplar. Din a doua ediție însă, publicată în anul 1656, un exemplar se află în Biblioteca Academiei. În anul 1879 această carte va fi publicată într-o ediție modernă, cu litere latine și va cuprinde:
1)replica la răspunsul lui Varlaam,
2)catehismul propriu-zis.
d)“Paraclisul Născătoarei de Dumnezeu”, 1645.
Mitropolitul Dosoftei se naște în anul 1624 într-o familie înstărită de negustori. S-a călugărit de tânăr la mănăstirea Probata, jud. Suceava, unde știm sigur că a trăit o perioadă de timp, dobândind cunoștințe serioase de istorie, geografie, literatură, religie ortodoxă și de limbi străine. Cronicarul Ion Neculce ne spune că știa multe limbi: "elinește, latinește, slavonește și alte". Și adaugă: "Adânc din cărți știa; și deplin călugăr și cucernic și blând ca un miel; în țara noastră pe acele vremuri nu se afla om ca acela".
Reputația de care s-a bucurat la vremea sa, datorită vastelor sale cunoștințe din diferite domenii ale științelor, a explicat faptul care l-a făcut să ajungă, la o vârstă tânără, episcop al Hușilor, între anii 1658-1660. De aici va trece la episcopia Romanului, unde stă până în anul 1671, când va fi numit în înalta funcție arhierească a vremii, cea de mitropolit. Legăturile sale cu domnitorul Ștefan Petriceico îl silesc să urmeze soarta acestuia, când e răsturnat, și peste puțin părăsește scaunul ducându-se în Polonia. Mai târziu, sub Duca, primește din nou păstoria, anul 1675, și stă câțiva ani, până la venirea pe tronul Moldovei a voievodului Constantin Cantemir care îl va persecuta pentru legăturile sale cu leșii. Va fi momentul în care învățatul prelat se va hotărî să părăsească scaunul mitropolitan, expatriindu-se pentru tot restul vieții sale. A trăit la Zolkiew, la Moscova, la Taganroc, unde și-a găsit în anul 1711 odihna de veci cu dorul de locurile natale.
De la Dosoftei ne-a rămas un număr mare de lucrări. Negreșit, tot traduceri sunt și operele sale, dar tratate cu interesul vădit de lucrări ceva mai libere, el fiind cel dintâi care scrie versuri românești, tălmăcind psaltirea. Înainte de creațiile sale erudite nu aș putea spune că s-au creat versuri ci doar stihuri ale peceților, pe când Dosoftei ne-a lăsat o lucrare valoroasă și bogată cu versuri frumos meșteșugite.
“Psaltirea în versuri” s-a tipărit în anul 1673 în tipografia mănăstirii Uniev din Podolia.
Ajutându-se de manuscrisul original, Ion Bianu va publica în anul 1887 această lucrare a lui Dosoftei precedată fiind și de un bogat studiu introductiv, din partea marelui filolog. Se poate spune că această carte constituie opera cea mai de seamă a mitropolitului moldovean, o lucrare demnă de a fi așezată în marele univers al creațiilor românești. Însă acest bulgăre de aur al stihurilor noastre nu a exercitat o influență tot atât de mare pe cât ar fi trebuit s-o aibă, cum au influențat psaltirile versificate în alte țări creștine.
Citirea acestei nestemate a rămas fără ecou în planul de introducere la slujbele din biserică. A se observa totuși că unii psalmi au trecut în literatura populară devenind cântece de stea sau bocete.
Versificația lui Dosoftei evidențiază toate greutățile începătorilor. Se pot deosebi mai ales trei feluri de versuri: unele de 8 silabe, în felul versurilor populare, având totdeauna numai rimă feminină, cum dealtfel sunt aproape toate rimele lui Dosoftei:

“Slobozi, Doamne, 'n urechi sfinte,
Graiu cu de jale cuvinte.
Iată Domnul i să știe
Că-i Dumnezeu în vecie...”

altele, de 10 silabe, fără emistih, cu o construcție greoaie și amestecate câteodată cu câte un vers de 11 silabe:

“Cu urgia cea neastâmpărată
Ce-i ca focul peste voi vărsată,
Mută-ți, Doamne, pe păgâni mânia
Și peste dânșii îți varsă urgia...”

și, în sfârșit, de 12 silabe, cu o construcție obișnuită din punct de vedere al măsurii și cu o cezură după 6 silabe:

"Tăcut-am ca mutul și nu i-aș mai zice
Să-i cuvintez bine, că ce stă cu price,
De mi se-nnoește durerea cu boale,
Jalea mea și tânga nu se mai potoale.”

Noțiunea ritmului e tot atât de puțin cunoscută lui Dosoftei ca și primilor poeți ai noștri de la începutul sec.al XIX - lea. Meritul literar al acestei psaltiri se poate observa în libertatea cu care autorul traduce. Într- adevăr, cu cât se depărtează de original, cu atât e nevoit să pună atât idei cât și imagini de la sine creându-le, ca în exemplul următor: în loc de "Minunate-s înălțările mării, minunat este întru cele înalte Domnul”, zice:

“Minunată-i unda mării,
Ce-i mai mare craiul țării,
Că pe toți craiul potoale
Ca spuma mării cea moale.”

Tot la Uniev va tipări în anul 1673 “Acatistul Născătoarei de Dumnezeu”, o mică lucrare de patruzeci și trei de foi, cu câteva titluri slavonești, fiind lucrarea însăși tradusă din slavonă.
A treia lucrare, « Dumnezeiasca Liturghie », tradusă din grecește, o va tipări la Iași în anul 1679. Tot la Iași va tipări în anul 1680 o altă traducere a psaltirii, de astă dată în proză și însoțită de textul slavon după care un “Molitvenic" în 1681 și « Parimiile » în 1683.
Anul 1684 va fi apogeul creației dosoftiene pentru că, la Iași, va tipări marea sa lucrare, « Viețile Sfinților », în patru volume. Această minunată operă se v-a dovedi una din monumentalele creații religioase românești, împreună cu « Psaltirea în versuri », în care ne este prezentată partea cea mai importantă din opera lui Dosoftei. Stilul este înfrumusețat cu expresii colorate, energice, duioase; sentimentul cu care povestește, adânca satisfacție sufletească a celor ce își dăruiesc viața pentru ideea creștinismului, modul inteligent cu care conduce acțiunea, fac din această lucrare - deși nu pe deplin originală – o scriere în care se vede un talent care și astăzi încă se mai poate citi cu mult interes.

18.03.2007