Corespondențe în așteptare


E vizibilă apartenența cărții la etajele superioare ale prozei moderne, în formulele propuse de Proust și modificate ușor, în partea acțiunii, din pricină esoterică, de F. Scott Fitzgerald. Tensiunile care survin contingențelor eventuale, conferă cărții o dimensiune clasică, proximă nuvelei: „așa, încât, după patru –atât de tumultuoase- căsătorii, Doamna V. reușise să scape cu virginitatea intactă, și, Doamne!, oricine a putut constata că asta nu s-a întâmplat din voia ei.!// La o vârstă când alte femei încep să se faneze sau ajung chiar să arate semnele acelea indubitabile ale bătrâneții –pielea strânsă la coada ochilor, a gurii, umerii ușor căzuți, mersul crispat sau greoi, în funcție de corpolență, dar mai cu seamă moartea inconfundabilă din privire, lumina aceea stinsă, uneori devastatoare în disperarea ei - acestea toate le-am văzut de atâtea ori-, nimic din ele nu se putea constata pe figura Doamnei V.”.
Dumitru Radu Popa suplimentează tehnica povestirii în ramă cu efecte ale observației personale. Datorită aportului ingenios analitic, legăturile de consistență conjuncturală se reclarifică în timp. În majoritate, personajele sunt realizate pe baza unor serioase fișe de caracterizare. Altele, vizualizate în latura talentului lor, precum pictorul Abraham, suportă acțiunea de omogenizare a prezentului care se execută în secvențe eterogene, de angrenaj ocult, cu tentacule perimabile de plasare a resentimentului antic, în viagera pasă a ceremonialului de grup, și rare ocaziile de amplu dialog.
Interferența realitate/creație se soldează cu preluări și deposedări de atribute. Mai puțin compensația care asigură baza mobilității de însușiri. În fine, corespondențe în așteptare, rezolvate prin metonimie, al căror obiect poate fi chiar sunetul, dar ideea de corespondență e regentă mecanismului de restaurație a aventurii, pentru că atributul e mereu în alt plan față de subiect: „… și abia atunci se auzi un schelălăiat tot mai apropiat și se văzu imaginea unui câine, cu totul dezorientat, gata să se arunce în apă din chiar locul unde stăpânul dispăruse. Abraham (pictorul, n.n.) se gândi că ar putea să-l închipuiască și pe câine, începu chiar să-i schițeze capul, iar acesta, ascultător, dispăru, așa încât schelălăiatul nu se mai auzi pentru o vreme, se putu însă desluși cu precizie trupul animalului alergând acum pe dig; dar apoi pictorul își zise că e prea obosit, șterse încercarea de câine, iar lătrăturile vioaie ale credinciosului patruped fură testimoniul de netăgăduit al faptului că scăpase și, nemaigândindu-se la stăpânul dispărut, alerga acum, cu capul reașezat la locul lui firesc, dintotdeauna, înnebunit către sat, unde clopotul slujbei de seară secționa cu dangăte absolut egale aerul umed, aproape material”. Mai multe cuvinte din sectorul inițial al capitoliului O zi nefastă din viața lui Abraham Van Beyeren, aparțin câmpului lexical al revoluției. Contrastul între primul lor sens și conjunctura care se generează din noime secunde, regăsește spațiul ludic al fiorului urban.
Elementele de peisaj, în dinamica revederii, ne trimit, prin ritmul delicat al transcrierii, la proza lui Vasile Voiculescu: „văzându-l așa, nemișcat în fața apei, oglindit el însuși în acea peliculă care îl arăta identic, numai că pe dos: ca și cum picioarele adevărate de pe mal s-ar fi continuat cu picioarele jocului secund, al apei, acestea însă având ca punct de lipitură, ca între doi siamezi, călcâiele”. Apoziția simplă „al apei”, marcată grafic prin virgulă, e adecvată necesarului de detașare față de motivul jocului secund.
Povestirile n-au un cadru comun și nici scenarii stereotipe de rostire, ca în Hanu-Ancuței, de exemplu. Desfășurătorul lor implică jocul, și, între altele, acesta e un element de unitate. Compoziția cărții e circulară, cel puțin sub aspectul numelor neologice a două personaje –lady V, în incipit, și Abraham Van Beyeren, din epilog.
Când dispersia finală de rău a dictaturii, recade în unghiuri orale, departe de centrul de iradiere, sentimentul de monopol asupra evenimentului dezvoltă virtuți inopinate, într-un argou expus cu subtilitate ironică: „să învețe românește, să învețe românește dacă vor să știe ce se întâmplă”; „de acordeon cu `mneata, dacă așa vrea mușchii matale!”; “Noi acum, că se cere să fim toți uniți, mai bine i-am chema și pe ei, cu toate păcatele lor, câte or avea, să vină aici, mă înțelegi… să facă Revoluție împreună cu noi, ca niște frați ce se cade să fim…”.
Schimbarea programelor CNN, din cauza altor evenimente politice speciale, provoacă tonuri de resemnare firească: „televiziunea avea să fie acaparată, începând chiar de-a doua zi, de toată afacerea Panama și prinderea lui Noriega, așa că România avea să dispară aproape complet din obiectiv! Acum, ce-am fi vrut și noi, după ce tot am tras-o cu retragerea din fața istoriei, să ni se deschidă așa, deodată, porțile cele împărătești?”.


Dan Ionescu

(text aparut in revista Scrisul Romanesc, nr.11-12/ 2 006)