Vreau să scriu ceva. Am o idee. Mai precis o stare. Aș putea să mă încrîncenez în dorința de a fi original. La ce bun însă? Ce mă frămîntă pe mine se știe și au mai spus-o și alții. Destui.

Am un reper. Știu două poezii pe care le-am ales demult. De fapt, ele m-au ales pe mine. Au fost și sînt, pentru mine, memorabile. Le țin minte. Nu le-am memorat intenționat, mi s-au întipărit în suflet pentru că au fost niște evenimente ale vieții mele spirituale. Fac parte deci nu din repertoriul poezelelor de recitat, ci din acela al întîmplărilor care m-au marcat și m-au format. Le-am asimilat în substanța mea.

Sînt două poezii triste, dar, pentru că sînt scrise de Dinescu, sînt vesele. Vorbesc despre condiția poetului, de fapt a literatului, poate și a intelectualului. În vremuri sărace („in dürftiger Zeit”). Despe drastica modificare de statut valoric a celui ce se dedică îndeletnicirilor spirituale.

De fapt despre condiția modestă a poetului care nu mai poate umbla cu nasul pe sus. O știu toți, o știe prea bine și el: „nenorocirea umblă în cămașa mea portocalie prin cartier”. Este evident un nenorocit. O să vă întrebați însă de ce în cămașă portocalie. Există două motive. Unul este cel știut de la fiziologia aparatului ocular: portocaliul are cîmpul vizual cel mai amplu pe retină. De aceea portocaliul a și fost ales să fie purtat de cei care trebuie să fie vizibili pe drumurile publice unde își exercită activitatea de întreținere. Repară, mătură, dirijează. Sînt lucruri absolut necesare, petrecute mai degrabă într-o anume obscuritate, noaptea, cînd ceilalți dorm liniștiți, pentru ca traficul zilnic să se poată desfășura cum trebuie la vedere. Al doilea este deci acela că, vrînd, nevrînd, poetul are încă o anume vizibilitate confuză – nu se știe dacă salutară sau numai de o stridență deja nedorită și oarecum periculoasă?

Sigur, o anume infatuare candid-sfidătoare se păstrează în prestația sa lirică și poetul și-o asumă atunci cînd se recunoaște drept „mulgătorul zepelinelor retrase-n văzduz / între cele două războaie”. Activitatea sa este evident desuetă, oarecum expirată, dar se pare că este una destul de necesară dietei zilnice. Totuși cămașa portocalie prea bate la ochi și cei ce-l înjură au devenit suspicioși și neagă poeziei orice valoare nutritivă: „ce te-ai cocoțat / domnule / ce insinuezi / ce tot vrei cu laptele ăla de zepelin?”

Nimic nu mai contează, individul a fost luat la ochi, e prea „cocoțat” și „fuge de realitate”, mulțimea furioasă îl huiduie și-i cere „autorizația”. Și face apel la doctor, doar poeții, se știe, sînt nițel scrîntiți:

„un doctor ar fi cît se poate de binevenit
să-i bage imaginația-n ghips”.

Pînă la urmă poetul se resemnează, „coboară” și se integrează, mort și spăsit, în ospiciul în care „doctorii” le găsesc tuturor o utilitate. E nevoie și de poeți, dar cu virulența atenuată, pe post de vaccin:

„Și iată-mă acum la dispoziția dumneavoastră:
ieftin,
confortabil”...

Cu o ultimă tresărire de orgoliu, poetul mai adaugă însă cu un sarcasm resemnat: „nerăbdător să-mi jucați cămașa portocalie la zaruri”. Evident, nu mai are nici o încredere în menirea și rostul său.

Într-o altă poemă, situația e văzută și mai trist, și mai alienat. Poetul este redus la un rol și mai umil, de-a dreptul neputincios în față degradării ontologice: „biet martor clipei cînd mimînd tangajul / tabloul își vomită peisajul”.

Chiar și aici, „la Porțile Orientului”, poetul avea nu demult un alt destin:

„Miraj lejer în apele de coastă
luci ca verigheta de nevastă
în albia cu rufe, un caic,
ce-mi aminti de Nastratin un pic
și de-acel domn pierdut în matematici
ca un tenor de vogă-ntre astmatici.”

Și altă vocație. Incoruptibilă. Erau și alte vremuri: „Þara veghea turcită”... Eminescu și-ndreaptă privirea spre Mircea și spre „acel rege-al poeziei, vecinic tînăr și ferice”, Dinescu, mai ironic, spre Barbu și spre Nastratin trecînd fără popas pe lîngă „alba Isarlîk”. Spre asceza celui ce ignoră cetatea și se nutrește doar din sine:

„Sfînt trup și hrană sieși, Hagi rupea din el.”

Duse sînt acele vremi. Azi, poetul nu se mai avîntă în căutări pe apele învolburate ale fluviului și se pitește „miop și laș în umbra geamandurii”. Azi poetul este doar un biet lăutar, scripcar de mîna-a doua, „furișat cu vulpea subțioară” (interesantă metamorfoză a viorii). Azi toate ale lumii-s mercantile și-s „doar îngenuncheri de grîu și orz / geamiei transformate în siloz”.


*

N-am găsit un link la cele două poezii, așa că le redau mai jos:

MARTOR LA PORÞILE ORIENTULUI

Miraj lejer în apele de coastă
luci ca verigheta de nevastă
în albia cu rufe, un caic,
ce-mi aminti de Nastratin un pic
și de-acel domn pierdut în matematici
ca un tenor de vogă-ntre astmatici.

Eu furișat cu vulpea subțioară
simții usturoiata socorțișoară
și zahăru-mpietrit pe dulci vulcani
linși de-amintire – însă n-aveam bani
și nici curaj să-not prin stinsa zeamă
că mă zăreau sergenții de la vamă.

Miop și laș în umbra geamandurii,
ars de scursorile literaturii
înfiorat de Temă și Motiv
uitai că turcii-nscriși la Colectiv
și-au preschimbat șalvarii-n salopete
și beau la Mat „spumos” și „carcalete”.

Și cît rămase-n lavă din ferigă
uitai că muezinul nu mai strigă
uitai că braga zilelor de var
a interzis-o-agentul sanitar
și-s doar îngenuncheri de grîu și orz
geamiei transformate în siloz.

Și-atunci scobit de plîns prin ceața tristă
cu sîngele nu-n vene ci-n batistă
cotii și eu, simțindu-mă-nadins
(ce Hoge?, ce caic? ce tainic ins?)
biet martor clipei cînd mimînd tangajul
tabloul își vomită peisajul.

LA DISPOZIÞIA DUMNEAVOASTRÃ

nenorocirea umblă în cămașa mea portocalie prin cartier
și prietenii o salută distrați
și eu mulgătorul zepelinelor retrase-n văzduz
între cele două războaie
le răspund bălăngănind căldările deasupra mulțimii furioase
care vociferează și m-arată cu degetul și înjură:
„individul ăsta fuge de realitate”
„ce te-ai cocoțat domnule
ce insinuezi
ce tot vrei cu laptele ăla de zepelin?”
„un doctor ar fi cît se poate de binevenit
să-i bage imaginația-n ghips”
„’ți-ai dracului”
„huo”
„ai autorizație?!”
Pînă la urmă a trebuit să cobor.
Mă plictisisem să fiu tînăr...
La spital cinci doctori s-au holbat la moartea mea
ca prin geam.
Unul mi-a ciocănit pieptul.
I-am spus să intre deși de la o vreme
nu mai locuiesc în mine.
„Cu atît mai bine, a răspuns, o să te închiriem.”
Și iată-mă acum la dispoziția dumnevoastră:
ieftin,
confortabil,
nerăbdător să-mi jucați cămașa portocalie la zaruri.