Focul sacru și noblețea unui popor

Este vară. Soarele își face din plin simțită prezența, dar el nu este doar un astru; el reprezintă cel mai minunat simbol, acela al luminii spirituale, care a dus la cele mai minunate realizări artistice din toate timpurile. Acest foc sacru al înțelepciunii a fost păzit și prețuit de toate popoarele indoeuropene.

Hestia, la greci, obține favoarea de a rămâne fecioară și de a primi primele roade dintr-o ofrandă; ea reprezenta coeziunea familiei și comunității. La romani ea se numea Vesta (în persană Avesta este cartea înțelepciunii lui Zoroastru) iar la celți Rosmerta. De obicei zeița ținea în mână o lampă aprinsă (focul sacru) și o creangă de măcieș.

Vestalele erau fecioarele din familii de nobili trimise de la 6 ani la templu. Ele rămâneau pure până la 36 de ani, când puteau părăsi templul ca să se mărite, într-o vreme când speranța de viață era cam de patruzeci de ani. Ele au creat în timp o elită, în și prin familiile lor. Astfel, în tradiția indoeuropeană, focul sacru a fost materializarea celor mai înalte idealuri spirituale. Zeul unic Zalmoxis, hiperboreanul Apollo și Krișna (născuți pe teritoriul de azi al României) au fost divinizați și chiar asimilați cu manifestarea supremă - unul ca fiu al lui Zeus, iar celălalt ca reîncarnare, dintr-o fecioară alungată, a lui Vishnu (care alături de Shiva și Brahma-creatorul formează trinitatea).

În mitologie calul este însoțitorul soarelui, fie Surya, fie Krișna, fie Apollo sau Helios, cât și un simbol al vechilor geto-daci - reprezentat prin efigia denumită călărețul trac. Apollo s-ar putea să-și tragă originea din Apulum, de unde mama sa, fecioară prigonită, fuge în deltă - născând pe grindul ce-i poartă numele, Letea. Insula Leuce (alb în greacă) a devenit azi a Șerpilor (prin uciderea Pitonului); a fost consacrată soarelui, la fel ca și Apulum, azi Alba Iulia. Dacă privim cu atenție, Alba exprimă lumina, iar Iulia este numele lunii patronate de soare, iulie.

Sub această strălucire s-au dezvoltat, în mii de ani,"indoeuropenii - care formau un popor, unit prin limbă și prin idealuri, concepții, moștenire literară" (Jean Haudry). Societate era formată din preoți, luptători sau nobili și țărani liberi. În istoria geto-dacilor, călărețul nu era doar un luptător; el întrunea și toate calitățile unui suflet nobil, iar onoarea era mai presus decât viața. Informații găsim în Iliada, când geții sosesc prea târziu la Troia (cam pe la 1200 îHr.), apoi la Herodot când pomenește de înfrângerea lui Darius I în 514 îHr. de către geți - "cei mai viteji și mai drepți dintre traci". În acele vremuri romanii erau doar supușii etruscilor. Roma, întemeiată după unii pe la 575 îHr. poartă numele gintei etrusce Rumina. În 300 îHr. când Dromichaites învingea pe Lysimachos, Roma era sub dominație celtică (din 387 până la eliberarea Umbriei și a Câmpiei Padului în 222 îHr.).

Prin această amplă introducere șterg cuvintele răutăciose dintr-o revistă în care poemul El Zorab al marelui "Poet al Þărănimii" George Coșbuc este considerat "paradoxal, mai bun decât originalul unui "von" german". "Mândria de călăreț" nu ne vine de la Dromichaites, Burebista sau Decebal ci "de la... romani", după cum susține acel om rău intenționat. Tema legăturii dintre cal și om este atât de veche încât este pomenită în analele vremii; în 52 îHr.

Vercingetorix (82-46 îHr.) înmânează armele, predându-se lui Cezar, dar calul nu. Se spune că marele conducător celt ar fi fost fratele lui Burebista. Este foarte posibil, căci numele său conține particulele get și ris (rex sau sanscritul ris), deci Vercin get rege. De asemenea, istoricul italian Carlo Troya ne-a lăsat foarte multe argumente prin care geții sunt considerați strămoșii nordicilor. Sper ca tot mai mulți dintre noi să înțeleagă că noblețea unui popor nu se apreciază printr-o particulă de tipul "fon", ci prin trudă și caracter. Altfel cotropitorii - fie Traian, fie Soliman, nu ar fi dislocat cele mai numeroase armate pentru atacarea populației din nordul Dunării.

Vitejia neamului nostru i-a făcut pe aceștia și pe mulți alții să ia atitudini speciale, pe care istoria le recunoaște. Poate că este cazul să renunțăm la complexul de inferioritate și să integrăm constructiv valorile din alte culturi, ca membri demni ai comunității europene (care este o unitate în diversitate) - și nu invers.