Întotdeauna au fost priviți cu suspiciune cei care constitutiv sînt altfel decît restul mulțimii monotone. Și nu numai suspiciune se poate citi în privirile lor (asta cînd nu dau frîu liber cuvintelor pentru a ponegri și a jigni), ci ură pentru neputința de a înțelege cum pot unii să meargă împotriva curentului, cum pot gîndi altfel decît marea masă a oamenilor. Această aparentă incompatibilitate dintre cei care au curajul să spună adevărul cu toată gura și măștile din jurul lor ce se mulțumesc să fie “obiecte ale istoriei” cum îi numea Cioran, este percepută de pe o treaptă de superioritate tocmai de tabăra rinocerilor. Sigur că nonconformismul afișat cu ostentație (însă doar de către oamenii care nu posedă această însușire nativ, ci doar o mimează) este la fel de păgubos ca alinierea umilă la ordinea “firească” a lumii. Nu poți poza în nonconformist dacă ești gol pe dinăuntru, dacă accepți consensul, de orice natură ar fi el (și mă refer aici la consensul de idei care există în asociații, grupuri, conclave, în care cel care are o părere diferită de cea a majorității sfîrșește fie prin a-i fi ignorată opinia, fie dacă și-o susține cu prea mare vehemență să fie dat afară odată cu revărsarea unei ploi de injurii asupra sa). În același timp nu trebuie să ieși în evidență cu orice preț doar pentru a atrage atenția asupra nimicniciei tale : un acoperiș de tablă în care să urle kitsch-ul și care deranjează tocmai prin faptul că se află în contrast cu verdele odihnitor, cu tencuiala simplă dar de bun simț a celorlalte case. Este o dovadă de mîrlănie (pentru că acești oameni nu vor ajunge niciodată nici măcar la nivelul de mitocănie care, oricît de greu ar putea fi de acceptat, presupune totuși un dram de educație) să arunci în ceilalți cu prostul tău gust, să îi obligi să-ți accepte vederile înguste, obtuzitatea gîndirii, precaritatea răspunsurilor la întrebările existențiale. Nealiniatului nu-i va păsa de ceea ce spune lumea, lui îi pasă doar să fie el însuși. Un poet avangardist nu scrie pentru publicul din vremea sa și nu se sinchisește de rîsul și oprobiul acestuia, născute doar din incapacitatea de a înțelege. Diferența fundamentală dintre omul supus și omul liber este că primul este capabil de orice pentru a-i îndoctrina (dacă nu cumva e vorba de îndobitocire) pe ceilalți, în timp ce celălalt fără să dorească să fie un guru, va fi urmat de cei conștienți de direcția bună. Turma de oameni din care conformismul a șters și ultima urmă de indivizi nu va putea fi convinsă. Este irecuperabil pierdută. Teama de a conștientiza că se deosebește măcar în unele privințe de semenul său (cu care doar se aseamănă, nu se confundă), îl face pe omul care nu realizează că reprezintă o individualitate irepetabilă să accepte postura primitivă de parte a unei gloate, de ființă cu spirit gregar înrădăcinat în codul genetic, cu nimic superior unui animal. Atrofierea simțului proprietății, obișnuința de a lăsa pe alții să gîndească și să hotărască ce e mai bine, ura viscerală împotriva celor ce se încăpățînează să își păstreze capul sus conferă în schimb agresiune masei, gata să răpună cea mai mică tendință de diferențiere. Egali nu sîntem nici cînd ne naștem, nici cînd murim. Și în clipa morții, singuri cu Dumnezeu, colectivismul înseamnă chiar mai puțin decît nimic.


Iunie – Iulie 1995