(VI) Despre omul care nu este

Cîteodată nu numai Dumnezeu, dar toate lucrurile îmi par ca și cum ar fi. La ce bun mai mult? Dacă pot să trăiesc bine între fantome alerte, de ce să mă îngrop între realități de plumb?
ºineți minte povestea celor trei zîne? O născocise un poet , într-o zi.
Era odată un om care povestea frumos. Seara, cînd se întorceau oamenii de la muncă, toți se adunau împrejurul lui, și el le povestea. Ce ai văzut azi? — îl întrebau ei. Am văzut acolo, în pădure, un moșneag care cînta din fluier; și toate vietățile pădurii se adunaseră împrejurul lui și jucau. Și ce ai mai văzut? Jos, la malul apei, am văzut trei zîne care-și despletiseră părul și care și-l pieptenau în oglinda apei… Dar, într-o zi, omul care povestea a auzit cu adevărat cîntecul moșneagului, a văzut jocul vietăților pădurii și, mai la vale ceva, a întîlnit trei zîne care-și jucau părul în oglinda apei. Și, în seara aceea, cînd oamenii îi cerură să le spună ce văzuse, el le-a răspuns: „N-am văzut nimic.“
Cine a văzut ceva și n-a orbit? Cine știe cu adevărat un lucru și mai poate să-l spună? Cine a întîlnit adevărul, un adevăr oarecare, și n-a fost strivit de el?
O, ce bine că Dumnezeu nu există cu necesitate. Toate cîntecele lumii, toată închinarea ei s-ar opri atunci. Dumnezeu ar fi un munte care să stea în fața noastră. Uite muntele! — ar spune cîțiva dintre noi. Și pe urmă am tăcea.
Nu am nevoie, nu am ce face cu lumea care este. Mă apasă, mă înăbușă, mă acoperă. E o lume fără scăpare. Nu se poate trăi decît cu lumea care ar putea fi. Și atunci trăiești ca și cum lumea aceasta ar fi cu adevărat, ca și cum ai iubi-o și ai fi iubit de ea, ca și cum s-ar întîmpla ceva în ea.
Ne jucăm. Nu trebuie să se întîmple nimic cu adevărat. Să ne jucăm numai. Cine nu știe să se joace, acela nu-și trăiește omenia.
Într-un anumit sens, nu vreau să spun decît că viața nu trebuie efectuată pînă la capăt. O putem trăi în virtualitate; de ce s-o actualizăm? Ea se poate începe, numai; de ce s-o și sfîrșim? Lucrurile care se sfîrșesc, te sfîrșesc și pe tine. Dacă te predai lor — cînd au încetat ele de a mai fi, încetezi și tu de a mai fi.
Nu e nevoie să vezi trei zîne pe malul apei. E destul să începi să le vezi, să poți, să poți sufletește să le vezi. Pe urmă, întorci capul și fugi cît poți de repede. Dacă deschizi ochii mari și-i ațintești acolo, dacă întinzi mîna să apuci, atunci, în loc să prinzi ceva, te prinzi tu singur.
Toate lucrurile întîmplate, actualizate sunt apăsările vieții tale. Viața trebuie să nu se întîmple ca să ai cîteva libertăți în ea. Cînd faci ceva, te lași făcut o dată cu acțiunea ta. Cel mai mic lucru e o piatră pe care ți-o legi de gît. Cînd o arunci, apoi, ea te trage după ea și așa te risipesc pietrele astea toate pe drumurile astea toate.
Am impresia că oamenii nu sunt decît ceea ce spun sau fac. Suntem scoși din noi și proiectați altundeva, cu fiecare gest pe care-l întreprindem. E un salt, sunt mii de salturi care ne constituie așa cum suntem. Sărim o dată cu fiecare gest. (Cartea asta e și ea un salt, știu: un salt în necunoscutul lucid.)
De aceea nu suntem, în lume, decît ceea ce se întîmplă să fim. Un prieten, o dragoste, cărțile, luna de ieri-noapte, astea toate ne construiesc. Noi ne facem din propria noastră risipire. Fiecare om este dezordinea sa.
Cum să ne păstrăm? Asta ar trebui știut.
Mă gîndesc cîteodată la soluția pe care ne-o oferă atașarea de marile probleme. Prezența lor nu te consumă niciodată. Sunt atît de vaste, încît te uiți pe tine, în ele. Febra ta dureroasă de pînă a tunci, sau febra ta plăcută, dureroasă încă , cedează. Marile probleme se discută cu patimile înăbușite.
Nimic nu te angajează în ele. Moartea vecinului tău te doare. Moartea cosmică are ceva grandios, în fața căruia ființa ta încetează de a mai avea orice veleitate. Iată, atunci, că pot să mă păstrez. Iată un mijloc de a ne cantona în virtualitate. Cine nu vrea să se risipească, cine nu vrea să se lase aruncat în toate părțile, de toate vînturile — să se ascundă sub marile probleme.
E locul să transcriu aci această observație ridicolă: dacă suflă vîntul mai cu putere, te mișcă din loc. Dar mișcarea grandioasă a pămîntului te lasă în pace. Nimeni n-a căzut jos din cauza rotației pămîntului — a constatat odată un om neserios.
Marile probleme sau, atunci, micile aventuri. Dacă vrei ca viața să nu te obosească și să nu te doară niciodată, dacă vrei s-o ocolești, ca să fii liber, ca să fii tu — pierde-te în marile probleme sau cheltuiește-te în micile aventuri. Căci ele te costă atît de puțin…
Micile aventuri sunt mai ales actele gratuite. Gratuitatea e printre singurele valori de viață suportabile, realizabile fără durere, practicabile fără consumație efectivă. Actul gratuit e actul, pur și simplu, căruia nu-i lipsește decît încrederea ta. Activezi ca și cum ai obține ceva, dar știi bine că n-ai să obții nimic. Și, de aceea, deși gestul tău e la fel de ferm, deși cheltuiala exterioară e aceeași, efectiv totuși nu te cheltuiești cu nimic.
Pentru că e o valoare care nu consumă, gratuitatea ar trebui practicată pe o scară întinsă. Există, de pildă, un fel de sinucidere inutilă, sinuciderea în care nu pui nici un dezastru, nici o panică, o sinucidere în care aproape că nici nu mori. Corpul cade, dar sufletul a rămas netulburat, cu conștiința inutilității lucrurilor în el. Nimeni nu s-a sinucis pentru că printr-un punct dat nu se poate duce decît o singură perpendiculară la o dreaptă dată. Păcat.
Dar creația inutilă? Tot ceea ce e bun, odihnitor, senin, lucid, în artă, a fost creat așa. Oamenii care, depășind categoria gratuității, vor să spună neapărat ceva, să dovedească ceva — oamenii aceia sunt triști și răi.
Aventura inutilă. Excesul inutil. M-am gîndit într-o zi la o vijelioasă revoluție populară împotriva legii gravitației. N-ar fi frumos? Am ieși cu toții pe stradă, cu placarde mari pe care să stea scris: „Jos mecanica lui Newton!“ sau „Nu mai vrem să atîrnăm!“. Și lumea ar ieși la balcoane, emoționată. S-ar vărsa poate și sînge. Dar, spuneți-mi: cine s-ar cheltui în toată afacerea aceasta? Toți am pleca intacți de acolo — chiar dacă am sfîrși pe tărgi.
Dar de ce să ieșim intacți, de ce să ne păstrăm? — va întreba cineva. Atunci, de ce să ne cheltuim? Ce sens are să dăruim cele ce avem în noi, mai degrabă decît să le păstrăm cu prudență?
E un stil nou de viață, un stil cu totul nou cînd trăiești așa, prudent. Cu puțină strategie, viața poate fi transfigurată. Am putea s-o trăim pe un plan mai vast, pe un plan universal — cine știe? Dacă lumea nu este, nu se întîmplă, dacă nu se efectuează în cazuri particulare, în acțiuni particulare, atunci începi să prinzi anumite rosturi ma ri și calme ale vieții.
N-ar trebui întotdeauna să știm cine sunt oamenii dimprejurul nostru. Dacă i-am lăsa fără nici un nume și fără nici o fișă, atunci am avea un sentiment de vagă universalitate în raporturile noastre cu ei. Există ceva de ființă în genere în noi, un vast ș i nobil an o nimat, care constituie demnitatea noastră de a fi. Dar lucrurile acestea le pierdem atît de ușor din vedere. Ne aruncăm în viață, ne adîncim pînă la gît în fapte particulare și uităm, în schimbul unui destin provizoriu, destinul nostru cel vast.
Cînd vrem să regăsim universalul pierdut, activăm încă, în loc să sistăm. Procedăm așa cum făceau călugării aceia tibetani care țineau femei pe lîngă mînăstirile lor și își închipuiau că, în actul posesiunii, iau contact cu eternitatea, regăsind speța.
Dar speța nu trebuie căutată în altă parte și nu e regăsită niciodată. Speță ești, speță suntem cu toții. Dacă era sincer, gîndul acela al călugărilor tibetani care năzuiau spre eternitate era un gînd frumos. Dar atunci cînd nu găsești eternitatea în tine, n-o mai găsești nicăieri. Cum îți poate da gustul eternității un lucru care durează, un lucru care sfîrșește?
Și, în genere: orice act sfîrșește, non-actul nu sfîrșește niciodată. Cine nu știe adevărurile astea nu trebuie să trăiască printre oameni.
Dar stilul cel nou de viață — pe care îl gîndesc paginile acestea — nu-l realizezi interzicîndu-ți cu desăvîrșire actul, nefăcînd nimic, adică. Nu spun imediat să stăm întru totul, deși susțin că nu trebuie să activăm deosebit. Între a sta și a activa există un termen mediu: a trăi lucrurile ca și cum le-ai practica.
Ar trebui încercată reabilitarea lui „ca și cum“. În „ca și cum“, la fel ca în actul gratuit — care e tot un fel de ca și cum —, activezi, dar nu te cheltuiești. Toate mișcările se fac, dar înăuntrul tău stai pe loc. Trebuie să fii întotdeauna disponibil pentru comentariul unor acte pe care totuși nu le- ai făcut. Căci fericirea nu poate fi decît comentată. Cine încearcă actualizarea ei, acela și-o fură singur.
Cea mai mare înțelepciune nu stă în act, ci în comentariul actului. Paradisul nu este pierdut, cum spun poeții și oamenii Bisericii, și nici nu poate fi găsit vreodată. Problema fericirii, de aci sau de dincolo, este poate o problemă prost pusă. Nu se poate decît vorbi despre ea ca și cum ar fi fost, sau ca și cum va fi, sau ca și cum este.
Ce infimă și ce elementară ar fi feri cirea dragostei, de pildă, dacă am fi lipsiți de toate comentariile asupra ei. Ceea ce ne-o face frumoasă nu sunt actele, actele acelea simple, directe, ale firii. Sunt toate căile noastre indirecte, toate romanele, toate perifrazele noastre, întreg sistemul acesta specific omenesc de a se lipsi de concret, de a vorbi despre ceva, fără ceva. Viața n-ar trebui trăită decît alături de ea însăși.
De altmintrelea, o astfel de viață este aproape cu neputință: i-ar trebui prea mult umor cuiva ca s-o trăiască. „Să vorbești despre ceva, fără ceva.“ Hotărît, e vorba despre biografia unui om care nu este!