Nu am mai văzut nicicând așa ceva… Marea se retrăsese și lăsase în urma ei, ca după un război, ciozvârte… Puteai să vezi de-a lungul țărmului, răspândite: picioare, brațe, gâturi și capete… Peisajul era macabru și doar dacă aveai tăria să te apropii puteai să vezi că, de fapt, bucățile erau din plastic…
Oricum cine nu avea acest curaj, rămânea traumatizat pe viață în urma priveliștii. Nu știam ce să zic și nici cum să îmi manifest uimirea așa că tot ce îmi rămânea de făcut era să stau țintuită locului și să ascult povestea bătrânelului de lângă mine – singurul care nu părea defel îngrijorat de ceea ce vedea și care, dimpotrivă, era nu numai resemnat ci parcă obișnuit; spunea că marea e plină de „surprize explicabile”… Părea că mai văzuse o astfel de… surpriză… Așadar, bătrânul spunea…

„Se zice, începu el pe un ton de povestitor înnăscut, că pe vremea unui lord al zenitului, fecioarele din împărăția sa erau aruncate în mare… Lordului i se prezisese o moarte groaznică din pricina uneia dintre aceste fecioare născute pe domeniul său.
Și întocmai ca în legendele dinaintea timpului său, lordul hotărî sacrificarea tuturor fecioarelor. Oamenii nu aveau ce face și singura lor nădejde stătea în rugile fierbinți pe care le înălțau către zeii acelor timpuri… În partea locului, se zvonea că marea este stăpânită de o neîndurătoare dar frumoasă zeiță… Familiile fetelor sacrificate aduceau ofrande și jertfe la malul mării pentru a o îndupleca pe frumoasa Maree…
Speranța din sufletele oamenilor a luat forma nădejdii că Mareea le va transforma pe fetele satului în sirene care vor ieși noaptea pe țărm și-și vor plânge iubirea neștiută și neîncepută…
Strașnicul rău făcut de Lord părea să-și găsească alinarea în această legendă, mai ales că în câteva nopți fuseseră zărite pe mal siluetele unor fete pe care câțiva oameni le recunoscuseră ca fiind dintre cele sacrificate…
Dar iată că Lordul îmbătrâni și îi veni sorocul. A murit cu aceeași spaimă cu care trăise o viață întreagă. Nu regreta ceea ce făcuse. Trupul său a ars până în zori pe rugul aprins pentru el, pe malul mării… Oamenii nu l-au jelit dar i-au aruncat cenușa în mila mării…”
- Se pare că rău au făcut! ieși bătrânul pentru câteva secunde din poveste…
- De ce? am întrebat mirată, necontenind să îmi iau ochii de la marea tristă.
- Fiindcă, urmă el…
„La nici o săptămână după ce Lordul a fost dăruit mării au început să apară primele valuri îndrăznețe, care mușcau din țărm și care aduceau cu ele bucăți de…sirene… „
- Știi, la început, se zice că nu erau din plastic… Cică erau chiar bucăți din fecioarele sacrificate, pe care Necuratul nu le lăsa nici acolo în pace. Acum le surghiunea, bucățele, pe uscat.
- Păi, și acum? am întrebat eu, ca un copil.
- Hehehe… acum… l-o fi pus Mareea să îi facă altele… din plastic, să le înlocuiască pe cele vii de odinioară… Și cum Mareea e neîndurătoare, nu i-or fi plăcând… Și-atunci…
Nu l-am mai auzit, căci se îndepărta râzând… cuprins parcă de nebunie…
- Þi-a povestit și ție legenda? auzii un glas limpede în spatele meu.
- Da, am răspuns în timp ce mă întorceam curioasă; de abia așteptam să văd cine era “autorul” întrebării… Era o fetiță ... Nu m-am putut abține. Zic:
- Dar de ce mă întrebi?
- Fiindcă… îi place să i se spună „LORDUL” îmi spuse fata misterioasă și o rupse la fugă…

(Am mai privit o dată mare tristă și m-am îndepărtat încet de țărm, gândindu-mă ce lume ciudată avea acea mare roz…
Nu vedeam unde calc și atunci… m-am trezit!)