Orașul îmi părea străin, rece și neprimitor…străzile erau înguste și obscure; un miros excitant de pestilențios îmi gâdila nările… Amurgul mă făcea să observ orizontul în nuanțe sângerii. Parcă se dăduse o luptă între cer și pământ iar cerul ieșise șifonat din această bătălie. Norii, ușori și pufoși, arătau acum ca niște bandaje puse pe răni putrezite…
Vroiam să-mi limpezesc gândurile și nu puteam altfel decât observând tristețea orașului.
Nu sunt un om cu simț estetic. Nu mă pricep la nuanțe; paleta cromatică mi-e absolut străină dar nu puteam să trec nepăsătoare pe lângă culorile ce-mi alergau atât de generoase prin fața ochilor.
Așadar, aveam o dată griul supărat al clădirilor… din acest gri se desprindeau nuanțe mici de alb-gălbui. Năpârleau clădirile? Desigur! Aceste șopârle uriașe încercau să-și schimbe înfățișarea. Încercam să-mi imaginez ce culoare aveau sub această piele de mortar gri… să fie un alb pur sau doar roșul bolnav de cărămidă al sângelui?!?
Ferestrele… Da, ferestrele – în spatele cărora se ascundeau cine știe ce suflete oarbe – erau de culoarea unui ochi de acvilă împietrit; o culoare care se spărgea la fiecare adiere a unei raze solare și care, spărgându-se, se schimba astfel încât aveai impresia că privești printr-un caleidoscop.
Ușile, neprimitoare, aveau o nuanță mai ciudată… o culoare a „plecării și venirii” în același timp.
Străzile erau pavate cu pietre de culoarea laptelui cu miere și ciocolată.
Nicicând pofta mea de a gusta culoarea n-a fost mai mare… papilele gustative fremătau acum, gustând un aer mat – cumva alcătuit din cioburi de lapte.
Mi s-a întors ochiul: căruțe mortuare – grăbindu-se spre orizonturi numai de ele știute – lăsau în urma lor culoarea liniștitoare a nopții. Era ca și cum roibii care le ghidau aduceau cu ei suflul rece și straniu al prafului de stele.
Risipită ușor în boarea albăstruie a serii, „simțeam” culoarea omului. Nefiind o cunoscătoare, nu o puteam defini, nu mă puteam pronunța. Eram atât de tristă! Aveam nevoie de o culoare… o culoare nemaiîntâlnită, necunoscută de nimeni, nebănuită, care să definească omul.
Mi-am continuat drumul spre amurg, încercând să nu mă mai gândesc la tristețea oarbă ce îmi inunda sufletul. Începea să mă cuprindă un frig violet iar ochii mi se împăienjeneau de atâta portocaliu… mă simțeam ca un pește argintiu prins într-un acvariu făcut din gratii…
Am privit spre orizont…Cerul se vindecase, pământul era triumfător, înghițind orizontul și amurgul, iar eu, neatentă, m-am împiedicat de o piatră roz. Ridicându-mă, am observat că din tâmplă îmi curgeau stropi preciși de sânge verde. Nu mi-a plăcut! Verde cu roz?
M-am hotărât să dorm așa că m-am culcat lângă trotuar. Nu cred că a trecut un sfert de gri și m-am simțit călcată de un inorog indigo.
Am murit albă dar cred că atunci când mă voi trezi am să știu, fără să simt, culoarea omului (și a orașului).