Nu mi-au plăcut prima dată când i-am ascultat. Scriam un eseu despre Chile sub Pinochet pentru „New Historian”. Sătul de „El Condor passa” credeam că muzica andină cu conotații folclorice nu-mi va mai spune nimic. Nici piesa lor nu plăcea de prima dată-până ce i-am auzit cu adevărat.”Ia hora, el pueblo, que salsa a la lucha...”
Ei cântă așa cum trăiesc. Pentru că sunt simpli. Pentru că provin din natură, din solul plin de cântec al patriei lor, Chile. Ei cântă așa cum mor. Așa cum a murit unul din cei mai mari cântăreți populari din Chile, pe stadion, sub loviturile sergenților lui Pinochet.
Ei cântă așa cum simt. Ei cântă așa cum sunt. Ei cântă. Cântă din anii 60, atunci când la Politehnica din Santiago de Chile s-a înființat grupul. Cântă așa cum au cântat strămoșii lor. Ei sunt vocea unei țări libere, vocea unei țări care nu a putut fi călcată în picioare odată cu ocuparea palatului La Moneda și moartea lui Allende. O țară care nu a putut fi ștersă de pe hartă așa cum au încercat ei să șteargă memoria lui Pablo Neruda. O țară care nu face „Drepți” la ordin și în care mai există speranță. Chiar dacă n-au putut să se întoarcă acolo din 1973 și până în 1988. Chiar dacă pe numele lor s-au scris sentințe de condamnare la moarte.
Ei cântă adevărul. Ei sunt adevărul, așa cum e adevărul- simplu ca și ei.
„El pueblo unido, jama serra vencido” (Poporul unit nu va fi învins niciodată).
Ei sunt Inti Illimani.