Nici Iisus nu e ca zeu’
Nici paraiu’ nu-i ca leu’
(pseudo-folklor)

     ...Aș vrea să vă pun o întrebare, mai întâi: căruia dintre dumneavoastră i-a trecut vreodată prin cap să se lupte cu o moară de vânt? Cum? Ah, la dumneavoastră în sat erau numai mori de apă... Mda, mă rog, e destul de dificil să te lupți cu o moară de apă, trebuie să recunosc. Altcineva? Dumneavoastră? Ați văzut mori de vânt în Olanda, pe când lucrați la negru?... Da, sigur, în Olanda sunt mori de vânt. V-a trecut prin cap să vă luptați cu ele? Cum, erau proprietăți private? Da, acesta este un motiv puternic să vă facă să vă gândiți de două ori înainte să vă dați la ele. Ați fi putut fi deportat...
     Deci, în general, nu aveți nimic cu bietele mori de vânt. Vă vedeți de viața dumneavoastră și vă doriți ca și ceilalți s-o facă la fel. Să fiți, adică, lăsați în pace. Un foarte nobil mod de a gândi! Așa este, de ce v-ați da la morile de vânt ale altora, când nu vreți ca alții să se dea la propriile dumneavoastră mori de vânt? Un sentiment extrem de creștinesc, trebuie să o recunosc.
     Ei, uite, se întâmplă că Cervantes... Ați auzit de Cervantes, nu?... Nu-i nimic, nu e importantant. Tipul ăsta a scris o întreagă carte despre un individ care nu avea nimic altceva mai bun de făcut decât să se lupte cu morile de vânt... Cum? Mai bine își căuta o muncă bine plătită? Indiscutabil, așa ar fi trebuit să facă! Ãăă... nu, nu cred că ieșeau bani din chestia asta cu morile. Nimeni nu-l plătea să le ia la bătaie. E drept, nimeni nu-l plătea să le lase în pace... Da! Exact, domnul de colo a pus degetul pe rană! Era cam tâmpit, personajul. Un idiot!... Nu, îmi pare rău să vă contrazic, cartea nu se numea „Idiotul”. Aceea a fost scrisă de altul și, din câte îmi amintesc, nu apărea nici o moară de vânt în cartea respectivă...
     Dar, vă rog, să revenim la subiectul prelegerii de astăzi. Deci, cum să facem să NU ne luăm la trântă cu morile de vânt? Pe lângă soluția la îndemână – cea de a trăi pe coclauri unde sunt numai mori de apă, rămâne cea sugerată mai înainte: să ne vedem de-ale noastre. Din păcate, aceasta este mai ușor de zis decât de îndeplinit! Nu este deloc ușor ne ținem departe de ceilalți. Chiar și numai faptul că, rupându-ne complet de restul lumii, nu mai găsim nici o plăcere în a realiza una, alta. Nu mai are cine să ne admire, să ne invidieze... Dar, să revenim.
     În primul rând, ca să ne vedem de-ale noastre, trebuie să vedem mai întâi ce înțeleg ceilalți prin „a te lupta cu morile de vânt”. Dacă, doamne ferește, noi ne vedem de-ale noastre, iar ceilalți spun despre noi: „Ia uite, bă, cum se luptă ăla cu morile de vânt!” Extrem de neplăcut, nu-i așa? De obicei, o astfel de situație poate fi evitată mai ușor dacă nu uităm câteva principii de bază ale luptei cu morile de vânt. Cel mai însemnat este cel care afirmă că „a te lupta cu morile de vânt înseamnă a te preta la acțiuni care nu îți aduc nici un folos.” Material, trebuie să specific, deși sunt convins că dumneavoastră nici nu v-ați gândit la un alt fel de folos...
     De exemplu, să fii bun cu cei din jurul tău. Da’ nu, chiar, ziceți și dumneavoastră, ce folos aduce o astfel de atitudine? Este bine știut că cei din jurul dumneavoastră abia așteaptă „să v-o tragă”. Așa că este normal să le-o luați înainte. Cum? Dumneavoastră nu vă place să faceți rău nimănui? Mai ales cățelușei dumneavoastră? Foarte frumos, dragă doamnă. Știu că așa zice la Carte. Este și asta o atitudine omenească, cel puțin vă lasă să puneți liniștită capul pe pernă. Nici nu vă latră... Așa este. Dacă dați în cineva, respectivul s-ar putea supăra. Ar putea retalia! S-ar putea să nu aveți nici un folos imediat dintr-o astfel de acțiune... Are cineva o soluție pentru o astfel de problemă? Dumneavoastră? Să lovim pe la spate? Interesant. Adică să bârfim. Să aruncăm piatra în așa fel încât să nu se vadă mâna care a aruncat-o... Da, da...
     Alt exemplu. Are poporul o vorbă: „Spune-mi cu cine te aduni, ca să-ți spun cine ești.” Normal este, deci, să încercăm să intrăm în cercul celor „tari”. Cum zicea unul – nu-i dau numele, dar sunt sigur că îi veți îmbrățișa modul de a gândi: „Ce să mă amestec în comunitate? Nu vezi că toți sunt niște luzeri? (cred că acest cuvânt romanglez nu are nevoie de traducere) Ce folos am eu de pe urma lor? Să ajung și eu un luzăr? Eu am de învățat de la cei ajunși în West Vanc, care fac bani de bani.” (expresie neaoșă, intraductibilă în engleză) Așa e, doamnelor și domnilor! Dacă vreți să vă îndepliniți idealul, aceasta este calea! Știu că este greu de pătruns „acolo”, mai ales că în ochii celor din West Vanc (aici puteți folosi numele celui mai selesct cartier pe care vi-l puteți imagina) dumneavoastră faceți parte din tagma scârboasă a luzerilor, dar nu este imposibil. Aceasta dovedește că această acțiune nu face parte din cele care se pot încadra în categoria „lupte cu morile de vânt”. Mai mult, vă va aduce foloase palpabile. Materiale. Deci, din acest exemplu extragem un al doilea principiu de bază: „Lupta cu morile de vânt nu areu șanse de izbândă.”
     Alt exemplu. Ce ziceți despre cei ce doresc să-i adune pe români într-o comunitzate etnică? Ca evreii, grecii, ucrainenii... Sigur că da! Niște luzeri! Nebuni. Comuniști. Securiști. Nereprezentativi. În slujba sistemului canadian. Cine-i bagă în seamă?! Exact, exact... Cine se cred, buricul pământului? Sigur că da. Văd că sunteți unanimi în a vă exprima ultrajul... Un exemplu tipic de luptă cu morile de vânt! Nu are nici o șansă de a izbândi și nu aduce nici un folos material.
     Ce ziceți? Acolo, în colțul acela? Că poate le iese ceva? Mda... La asta nu m-am gândit... Dar aceasta ar fi ca și când ați afirma că Don Quijote era plătit să se lupte cu morile de vânt. Cine este Don Quijote? Nu v-am zis? Idiotul de care a scris Cervantes. Da, unul care mai credea în tot felul de tâmpenii. Cavalerism, loialitate, dăruire de sine, dragoste curată, credință, moralitate, dezinteres, puritate... Vă dați seama că oamenii normali au râs de el, l-au alungat... A și murit, de altfel... acum vreo cinci sute de ani...
     Cum? De ce se mai vorbește despre el și azi? Asta este o întrebare la care nu am găsit încă un răspuns. Nu îmi dau seama, cum e posibil ca niște oameni normali, ca mine și ca dumneavoastră de pildă, să dispară fără a lăsa măcar o urmă, o amintire, o scamă, iar despre nebunul de Don Quijote să se pomenească în veac?!
     Eu cred că asta de la morile de vânt ni se trage. Cred că el va dispare cu adevărat numai când lumea va înceta să se mai lupte cu morile de vânt. Întorcând această problemă pe toate părțile, am găsit o soluție pe care mă grăbesc să v-o împărtășesc! Ar trebui să formăm o organizație, să zicem o Ligă Împotriva Morilor de Vânt. Când ele vor dispare, nimeni nu va mai avea cu ce se lupta. Sunteți de acord cu această idee? De aceea, vă propun ca dumneavoastră să deveniți membrii fondatori ai acestei organizații... Stați puțin... Unde fugiți?
Escu
(Prelegeri neascultate de nimeni
Ediția a II-a)

Nota Redactorului:
Fragment surprins din discuția care a avut loc după prelegere, între organizator și profesor:
- La naiba! Þi-am spus să fii atent cum îi iei. Dacă puneam bine problema, poate ne ieșea de-un parai, doi... Vreo donație, ceva. Auzi, să le ceri să se unească! Păi, dragul meu, aceasta este un exemplu tipic de luptă cu morile de vânt!