S-a spus și o mai spun aici, politica unei țări nu o fac politicienii, guvernele, partidele, grupările, combatanții, militanții, demostranții.
Politica unei țări e cultura ei, arta și, mai ales, literatura ca formă supremă de exprimare a unei spiritualități, a unei nații.
Iată cîteva considerații pe care Ion Heliade Rădulescu le făcea într-o conferință ținută la tribuna Ateneului Român la 10 decembrie 1867:
„...politica va să zică știința ce se ocupă despre binele material și moral al societății.
Cine se ocupă de agricultură, de comerț, de industrie și le face a prospera; cine se ocupă de ștințe, arte și măiestrii, despre tot ce poate da cetățenilor pîinea spre ființa atît materială cît și morală, independența lor individuală și colectivă;- cine se ocupă despre a asigura prezentul și viitorul națiunii, despre a libera pe oameni de jugul neaverii, de jugul ignoranței, de jugul foamei și imoralității, de jugul dinăuntru și din afară, - cine se ocupă pe lîngă acestea de fericirea cetățenilor, pentru a le înfrumuseța toate cîte văd și aud; aceia nu se ocupă decît de adevărata politică. Iată, dar, că adevărata literatură a unei națiuni este adevărata ei politică.
Diferența între politică și literatură nu este decît că literatura cuprinde în sine politica, unde politica propriu-zisă nu cuprinde literatura întreagă.
Literatura și politica însă spre a mîntui societatea, spre a corespunde scopului său are de datorie a fi totdeauna în adevăr, căci erorile, și cele fără voie, fac a înapoia popolii și îi ruină.
O greșeală în politică și prin urmare în literatură, la cei ce sunt capi ai politicei sau literaturei unei epohe, e mai mult de o crimă, decît un rău; este crima ridicată la a șaptea putere, ca să mă exprim printr-un termen biblic. Crima stinge un individ sau o familie; eroarea în doctrine ține popolii cu miile de ani în întuneric și sclavie, greșala în literatură sau în politică stinge națiuni întregi.

XII
Politică mare s-a făcut de Văcărescu Ienache, de P. Maior, de Georgie Lazăr, de banul Bălăceanul, ce a făcut a se da științele în limba română, de societatea Philarmonică ce înființă teatrul român. Politică mare au făcut toți autorii și poeții României”*

Da, politică mare au făcut poeții și scriitorii mari ai acestui neam. Pentru că o meserie o poți practica oriunde. Cultura o faci într-o limbă, iar limba e sufletul unui popor.
Scriitorul e mai legat de neamul său decît muncitorul, e mai responsabil de mersul țării lui decit țăranul. Scriitorul e mai vinovat în fața istoriei decît muncitorul și țăranul. Þaranul poate lucra pămîntul oriunde, muncitorul poate fabrica piese oriunde, dar poetul unui neam care pleacă aiurea în ce limbă va scrie, cui va scrie și despre ce?
Scriitorul e conștiința unui popor, spiritul care animă, inima care bate într-o națiune. Dar o inimă care nu mai locuiește în propriul trup ce poate simți? Ce poate ști despre durerea și bucuria acelui trup? Cum va cunoaște greul împovărării umerilor, umilința plecăciunii, asprimea frigului, betegirea picioarelor, neputința mîinilor?!
Scriitorul simte și gîndește pentru un neam, neamul prin el se exprimă. Prin limbă un neam intră în istorie, prin scriitor o cultura se naste și moare.
O inima care nu mai locuiește în propriul trup va lăsa fără suflet și fără grai un neam întreg.

Slavă Domnului că acest popor n-a încetat să pulseze în cuget! Slavă Domnului că acest popor a avut inimi multe, care au bătut chinuit, timid, nebunește, neîntrerupt înăuntru unui trup schilodit de vitregia istoriei!
Toți Iovii acestui popor măreț, care au crezut cu înverșunare în arta și cultura neamului, în ființa lor de români aici, în groapa unei terori invizibile, copleșitoare, sinistre, cei care au îndurat cu dumnezeiască răbdare umilința și alienarea, toți cei care au împărțit destinul neamului cu poporul, toți aceștia, poeți, scriitori de simțire și rostire românescă în care demnitatea a făcut din suflete-flăcări ce răspîndeau căldură, din spirite-lumini ce spărgeau bezne, toți pînă la unul au făcut cea mai sublimă politică. Arta lor subversivă sau fățișă a transmis și va transmite, de acum multă vreme, neomenesca tortură morală asupra spiritului unui neam întreg.
Cu inimile însîngerate, orbi vor umbla cîntăreții neamului de prea crîncena jale văzută pe trupul-plagă al țării.
Așa va să umble poetul român, în homerica lui tînguire, ca „omul cu ochii plesniți”.**



*Ion Heliade Rădulescu, Un fragment din Ateneul Romîn: Literatura politică în CULTURÃ ȘI CIVILIZAÞIE- Conferințe ținute la tribuna Ateneului Român, 1989 Ed. Eminescu,București.

**Omul cu ochii plesniți, poem de St. Aug. Doinaș, din volumul „Conjuratio poetica” 1968-1976:
Așa, și nu altfel, mă simt fulgerat.Întunericul
Nu-i ocrotește decît pe flămînzii de ziuă.
Dar cel izbăvit din tărîmul cu vîlve
Cutreieră lumea cu ochii plesniți.
1973


©Elena Malec, București 16 oct. 1988-19 ian.1990



http://www.filosofie.as.ro/autori.php?autor=Ion%20Heliade%20Radulescu&ce=&nu=&sess_id=