Ce sens mai au termenii de francofonie sau francofilie pentru o țară ca România, la început de Mileniu trei și în plină eră a computerelor anglofone, nu putem ști prea exact. Societatea noastră are, oricum, probleme mai presante, iar cei doi termeni, vagi pentru mulți concetățeni, ies la lumină cam o dată pe an, de 14 iulie, adică de Ziua națională a Franței. Oricum, o sărbătoare mult mai puțin mediatizată decât 4 iulie, Ziua Americii, când tot românul cască gura la focurile de artificii și apoi dansează în spumă, la discotecă, până în zori.
Dacă la capitolul francofonie, limba lui Voltaire tinde să devină a treia limbă străină, ca pondere a studiului în școli, după engleză și germană, nici cu francofilia nu stăm prea bine. Nu pentru că, peste noapte, relațiile noastre cu Hexagonul ar fi devenit inamicale – Doamne ferește! Ci pentru că, din păcate, societatea românească a ajuns (cu câteva excepții notabile) indiferentă la acest subiect. Paradoxal și din necunoaștere, Franța, ca noțiune, le este mult mai îndepărtată acum concetățenilor noștri decât America.
M-am întrebat adeseori de ce, în conștiința colectivă a românilor, Franța a rămas sinonimă cu clișeele anilor 60-70 și cu imaginea unor actori precum Alain Delon sau Jean Marais, Louis de Funes sau Brigitte Bardot. Răspunsul este simplu: pe vremea răposatului Ceaușescu, atunci când politica sinucigașă de decuplare a României de la pulsul lumii era în toi, Franța a reprezentat ultimul desant cultural occidental care s-a retras de la noi. Până atunci, prezența sa a fost marcată (desigur, nu la nivelul perioadei interbelice) de coproducții cinematografice semnificative, de unii artiști (e drept, mai stângiști) care ne vizitau relativ frecvent, dar și de ziare precum L’Humanite, sau revistele pentru copii Pif sau Roudoudou, ultimele ziare și reviste occidentale accesibile publicului larg înainte de 1990. Toate aceste argumente au dus la o stare de spirit de genul „iată, Franța nu ne-a uitat..” În acei ani (s-o recunoaștem, și cu încurajarea oficială), România era cu certitudine nu numai francofonă, ci și francofilă. O iubire de la distanță…
E drept, pentru noi, Franța a fost și prima fereastră care s-a deschis spre occident după 1990, dar trebuie să avem curajul de a spune răspicat că, tocmai în climatul de libertate de după Revoluție, francofonia a regresat în țara noastră. Îi suntem recunoscători noului ambasador Franței, Philippe Etienne, că a recunoscut-o deschis, într-un recent dialog televizat cu Neagu Djuvara. Pentru a se iubi, doi oameni trebuie mai întâi să se cunoască. Nu putem vorbi despre francofonie, atâta timp cât majoritatea francezilor sunt dispuși să-i considere pe români niște șmecheri, leneși sau „țigani”, iar noi păstrăm clișeele cu francezul frivol și superficial (personaj pe care nu l-am întâlnit, mărturisesc sincer și din experiență personală, nici la Paris, Orleans, Lyon sau Strasbourg). „Folclorul” cu francezul călare pe bicicletă, cu bască și pâinea baguette sub braț, individul ce cântă șansonete sau chinuie un acordeon pe malul Senei ori decorul gen moulin Rouge, unde pe toate demoazelele le cheamă Mimi sau Fifi, sunt chestii depășite, care nu au nimic cu Franța contemporană. Aș sugera celor care au nostalgia lecturilor clasice despre Orașul lumină să intre spre inima Parisului prin cartierul La Defense și să încerce acel „șoc al viitorului” care dă o idee despre spiritul Franței de azi.
România și Franța au mult prea multe afinități istorice și culturale pentru a lăsa percepția oamenilor de rând să se degradeze, treptat, de ambele părți, prin dezinformare mediatică, „idei de-a gata” sau pur și simplu, ignoranță.
Nu prin seminarii sau reuniuni simandicoase vom revigora francofonia, ci prin obiective simple și concrete. Primul pas ar fi revenirea în proporții semnificative a limbii și culturii franceze în școli și pe ecranul televizoarelor (*). Iată o temă de meditație potrivită pentru guvernanții noștri, măcar acum, de Ziua Franței.
Vive l’amitie franco-roumaine!

(*) evident, aici vorbim despre percepția comună și excludem din discuție amplificarea relațiilor dintre orașele înfrățite, la nivel de ONG-uri, dar și legăturile politice, militare sau economice la nivel înalt, care au evoluții foarte bune (vezi investițiile de anvergură realizate în România de Societe Generale, Renault, Michelin, Orange, Alcatel, Lafarge, Carrefour sau Cora).