Licuricii au împânzit pădurea. Li se făcuse atât de cald. Devastator de cald. Unul câte unul, începâd a arde în propria lumină, fără pic de căldură de altfel. Arzând doar în iluzia unei feste jucate de prea slaba lor natură, scăldând-o adânc în nisipurile mișcătoare ale fricii.
A mai rămas doar pădurea să le cânte plecarea. Să le graveze mesajul disperat de groaza unei morti atât de haine, în scoarțele copacilor bătrâni. Și firele de iarbă le mângâiau căpșoarele adormite in propria țărână.
"Liniște!" Părea a fi răsunat un vânt aprig și supărat. Se apropie cineva... Iar din umbra unui fir de panseluță apăru o nouă imagine. Vie. Era vie asemeni vântului, copacilor, padurii... Vie si luminoasă. Nu era însă un licurici rebel și curajos, decis să-și părăsească turma căzută în pierzanie. Era doar o scânteie de flacără, trezită dintr-un scrum rătăcit de țigară. Fără rațiune, fără simțire, fără frică prin urmare... dar totuși vie. Crescând și intensificându-se cu fiecare bătaie de vânt, mai sus și mai sus... Devorând panseluța nevinovată pentru a prinde putere. Acoperind iarba, ruginindu-i întreaga suflare. Și înca mai sus, până dincolo de coroanele majestuase ale copacilor bătrâni. Îngropându-i și pe aceștia în țărână.
Așa ardea focul. Și ardea de-a dreptul, în fierbânțeala-i atât de reală. Neavând însă cum a se arde pe sine, pentru că, pur și simplu, în esența sa negânditoare nu exista frică.