Am închis porțile. Bătăile inimii au început, pe dată, să crească, ca nebune. Sunetul ăsta – ritmat – încet, pe neobservate, a dat naștere unei imagini. Pervazul ferestrei întredeschise a întâmpinat umbra lui, palidă și ștearsă. O arătare de o clipă. O nălucă. Un singuratic unicorn ! Privirea mi-a rămas undeva, ca zidită în zare. Dincolo de ferestre, pasteluri, castele, dealuri, curcubee si vise... M-am întâmpinat, așadar, de bună voie. Mi-am reatins, în fine, limita vederii. Trupul meu. Dar, de data asta, par a fi stăpânită de o mare și tiranică grabă. Undeva, la limita disperării. (Secvență ratată). Caut ceva. Clepsidra sângerie a timpului atârnă greu deasupra capului meu. Amintește-ți, acum : nu mai ai vreme de pierdut ! “Și ce cauți cu atâta înverșunare?”- m-am întrebat. Privește! Mi-am spus – acolo sus, mai sus de realitate, se reflectă, încă, lumina deja apusă a unei stele vii. Mă-nțelegi? E o adevărată axiomă, o dogmă de-a dreptul, atât de clară, de evidentă, de imposibil de contrazis. Totuși, în blânda agonie a clipei, locul acela nu-i mai păstrează decât amintirea . Un gol apăsător și peste măsură de trist. Spațiu jelind înmormântarea unui prieten drag. (Nouă întrerupere).
Am pierdut steaua. Călăuza corăbierului. Steaua Nordului.
...Am continuat, totuși, drumul, însoțindu-mă, fără încetare. Rămânând, încă, destul de confuză : oare ce încercam să-mi comunic? M-am privit din afară, stăruitor. Ochii neliniștiți, înlăcrimați, m-au pătruns până în pragul durerii. M-am transformat, pe de-a-ntregul, într-o singură privire. Vroiam să-i ofer o clipă de liniste, o biată consolare... Dar am continuat să rămân, perplexă, imobilă, în ceața densă a izolării. M-am luat, totuși, ușor, de mână, uitându-mă intens în oglinda plană a ochiilor mei, negri și plini de opacul semnului de nepătruns. Un întuneric parcă mai dominator ca nicicând.
Am rupt, abrupt, tăcerea, chiar înainte de a fi împânzit totul, pe nesimțite, si am spus:”Uneori, căutările, rătăcirile, așteptările ne sunt prea-nalte pentru a putea fi și atinse. Poate c-ar trebui...” Și m-am oprit, brusc. Încetează, chiar aici, te rog! Eu nu caut împlinirea unui vis, ci însăși speranța de a continua! Credința de care am veșnic nevoie. Chiar mai mult decât de vreo împlinire oarecare. E, însăși, cheia continuării .
Iar mai apoi, ce ? Ce-o să fie după ce o voi găsi? Pot presimți una ca asta : visele vor reveni peste mine, ca să-mi glorifice, pur și simplu, căutările. Arzând, pătimașe, parcă doar să-mi împlinească mie voia.
Și brusc, mă trezesc, sprijinită cu cotul pe pervazul vechii ferestre. Vântul s-a mai potolit, câteva raze de lumină îsi fac loc, greu, printre nori. Îndreptându-mi, din nou, privirea în afară, unicornul îmi pare că e încă acolo... Capturat, înlănțuit undeva, la marginea treziei mele cețoase. Umbra lui, dulce, prizonieră, neclintită... Dar vai, umbra cobora chiar din mine! Oare cum nu simțesem asta, până acum ? De ...să...vâr...și...rea...
M-am întors. Am spus, cu vocea cea mai străină de mine :”Am găsit ce am căutat?” Am întrebat, așadar. Nu încă, par să înțeleg acum... Totuși, din trupul întâlnirii mele, a acelei mirabile reîntâlniri, s-a născut un simplu, un infim punct de lumină. Încolțind, delicat, în creștetul memoriei chipului meu redeșteptat. Binecuvântarea.
Te-ai întors în trupul simțirii tale, unicorn rătăcit! Nici lumina, nici umbra nu-ți vor mai lipsi, deodată. Trebuie doar să crezi... și steaua va rămâne veșnică, de neînlocuit, sus, în locul de veghe al corăbierului, arătând, fără încetare, Nordul izbăvirii.

Credința s-a născut din adevăr. Sau măcar din nevoia de El. Adevăr, credință : se completează, deci, reciproc. Dar așa cum poate exista, în falsa noastră percepție, adevăr fără credință și credințe fără adevăr, la fel există și fatalitatea neterminării. Șansa de-a rămâne mereu suspendati deasupra propriei noastre vederi. Lipsa oricărei certitudini. Lipsa nesfârșită a reîntâlnirii așteptate, a reîntregirii trupului cu sine.