Heraldicele semne de pe hărțile noastre pustiite ne fac să înțelegem universurile considerate imposibile. Deși toată viața suntem niște actori chinuiți de frazele negre pe care le-am uitat, amintirea textelor și a senzației de bine ne mai susține. Niciodată nu ne spunem rugăciunea bine până la capăt, sau dacă încercăm să ne rugăm, nu o facem decât pe jumătate. Nu știm ce este "adevărat" acum și nici ce ar fi fost altădată, pentru că suntem umile virgule șoptite în coardele astrale, în propoziții prea complexe pentru zestrea noastră din sertare. Nu știm nici cât suntem de bogați, având în vedere faptul că și memoria este un sertar cu zestre de o energie și o adâncire incredibilă, sertar umplut cu totalitatea pieselor sale componente. Acolo, în memorie, nostalgiile ni se scutură ușor, semnele se adâncesc. În ritmurile orgii poeziilor regale, poemele-catarge navighează pe sângele memoriei. Deasupra memoriei își cere loc cununa fără flori. Așa se trece până la stadiul de stele încă neîncepute, prin nebuloasele încununate, spiralate.
Peste genele memoriei descântă simfonia flautului teluric. Ne plagiem propria creație, analizându-ne transparența prăfuită. În datumul nostru ne trec suspine și transcendem în cercuri centrifuge pentru că eul fiecăruia nu poate depăși stadiul de fibră efemeră. Puterea este consumată la sfârșit de morală, fără a avea nevoie de incapacități în repaos prelungit. Rupem chemările de mai bine cu setea altui timp, precum am rupe floarea vieții, petală după petală, în sens contrar. Unde pământul nu mai e pământ, se adună aurorele de disperare în apele crăpăturilor sale, în uscăciune. Toate apele curg la început și grăbesc trecerea de verde în forma de rod. Când toate lucrurile curg, cum deosebim apele vii de apele moarte?
Pentru fiecare dintre noi, memoria nu poate fi altceva decât un "de exemplu", o ecuație fără necunoscute. Suntem lucruri întâmplate, cu momente bine fixate și cu sensuri clare. Ne vrem răbdători în această întâmplare fericită și îl privim pe Dumnezeu atât de muritor încât ne cuprinde dinspre el dorul de a fi ascuns dincolo de palmele cerești. De unde atâta iertare și răbdare cu noi, din partea Lui? Avem mințile însoțitoare pe câmpiile foșnitoare ale Creatorului, dar chemările noastre de a transforma vidul interior în plin sunt astmatice. Ridurile ne-au crescut din oglinzile sparte de rugăciuni prost spuse. Chipurile ni se creionează pe o sticlă mată în nuanțe răsfirate. Prin simțirea cuvântului în rugăciune, iubirea somnoroasă ne tâșnește din toate ridurile. Datoriile din lumea nepalpabilă ni s-ar prescrie dacă ne-am prăji expresia mâinilor în rugă.
Vine și vremea când ne vom dezbrăca de tot poleiul, de toată agonia memoriei. Va fi atât de simplu, ne vom descălța de sandale în fața rugului aprins și vom adormi îngenuncheați, cu mâna stângă pe piept sau cu ambele mâini împreunate!