Teodiceea lui Leibniz – o măreață absurditate

de Nicolae Râmbu

1.Conceptul de „teodicee”

Temenul teodicee este un neologism creat de Leibniz, în 1696, din cuvintele grecești theos ( zeu) și dike (reparație, judecată, justiție , dreptate). În ciuda etimologiei sale, conceptul ramâne ambiguu, fiind dificil de precizat dacă este vorba de justiția divină sau de justificarea divinității în condițiile existenței răului în lume. Este surprinzător faptul că nicăeri în cuprinsul Teodiceei, lucrare publicată în Amsterdam în 1710, în limba franceză, Leibniz nu definește și nici măcar nu utilizează neologismul care apare în titlu. O serie de contemporani ai filosofului german au crezut că Teodiceea este un pseudonim , fiindcă lucrarea a fost publicată fără a se indica numele autorului.
Titlul și conținutul cărții lui Leibniz determină definirea teodiceei ca doctrină despre bunătatea lui Dumnezeu, libertatea omului și originea răului. Între 1695 și 1697 a apărut celebrul Dicționar istoric și critic al lui Bayle, una dintre cele mai citite cărți ale timpului. Din această perioada datează și planul lui, Leibniz pentru o teodicee, plan pus de el însuși în legatură cu următorul pasaj din Noul Testament: „ Nu cumva Dumnezeu este nedrept când își dezvăluie mânia?”(Rom.3,5). Presupozițiile unei teodicee, sunt atât credința în divinitate, cât și o anumită emancipare față de religie. Abia dezvoltarea ideilor de libertate și subiectivitate a deschis calea tuturor teodiceelor. Conceptul de teodicee, în sens restrâns, este circumscris viziunii iluministe despre rațiune și libertate. În sens larg, el desemnează orice doctrină filosofică și teologică care are ca obiect raportul dintre divinitate și răul din lume. În antichitatea geco-romană pot fi semnalate două mari teodicee: cea a lui Epicur și cea a lui Platon. Formularea clasică a primeia este următoarea: „Sau Dumnezeu vrea să distrugă răul dar nu poate, sau poate și nu vrea; dar atunci care este originea răului?”
Pentru Plotin, răul este o parte din armonia cosmică și, astfel, parte din justiția providențială. I se reproșează divinității, spune autorul Eneadelor, că nu toate lucrurile sunt la fel de bune și la fel de frumoase, așa cum i se reproșează unui pictor faptutul că frumusețea culorilor este inegal repartizată într-un tablou, deși din ansamblul lor rezultă frumusețea operei. Dumnezeu a creat, de asemenea, un univers desăvârșit, în care părțile se îmbină armonios, astfel că nu este permisă judecarea întregului prin intermediul unei părți. Necesitatea existenței răului în lume nu înseamnă și o negare a responsabilității omului pentru faptele sale. Cu acesată convergență problematică, Plotin va înrâuri fundamental teodiceea creștină.
Augustin și tradiția augustiniană rezolvă problema originii răului apelând la învățătura biblică despre păcatul originar. Libertatea voinței este însă mereu sursă a unor dificultăți insurmontabile.
Teodiceea lui Leibniz preia diferite idei și motive din istoria filosofiei și teologiei. Noutatea pe care o reprezintă față de tradiție concepția sa este convingerea că o dată cu Teodiceea a bătut ceasul rațiunii. Leibniz corelează problema originii răului ca cea a raportului dintre rațiune și credință.
Ca doctrină, teodiceea, în genere, a fost considerată uneori ca un inutil joc de idei în jurul credinței lui Dumnezeu. Datorită imposibilității de a întări credința însăși prin argumente teoretice, problema teodiceei ar trebui părăsită. Pe de altă parte, „cum ar putea fi Dumnezeu apărat, dacă el n-ar exista deloc? Iar dacă el există, orice teodicee devine astfel o simplă deducție din conceptul de Dumnezeu. În realitate, lucrurile stau cu totul altfel; problema se învârte aici în jurul conceptului de «Dumnezeu». Ar fi oare problema teodiceei lipsită de conținut, n-ar mai avea ea nici o semnificație, dacă Dumnezeu n-ar exista”?
Atunci când teodiceea ia forma dovezilor aduse în sprijinul existenței lui Dumnezeu, problema originii răului nu dispare, ci suferă doar o reformulere: Este, oare , lumea astfel alcătuită încât să fi fost creată de Dumnezeu?
Ceea ce încearcă să dovedească orice teodicee este faptul că Dumnezeu este nu numai creatorul lumii, ci și forța morală originară, dătătorul legilor morale, astfel încât rațiunea practică, în sensul kantian al termenului, nu se întemeieză doar pe etos, ci pe natura însăși. Legile morale sunt la fel de naturale și universale ca și cele fizice. Prin urmare, dacă sfera eticului și cea a naturii sunt opera aceluiași creator, este garantată victoria binelui moral în lumea reală.Teodiceea este, așadar în aceeași măsură un concept etico-filosofic și unul religios, de unde rezultă caracterul său contradictoriu. Întotdeauna în religie se manifestă un anumit monism, o anumită afirmare a unei existențe absolute. În etică, dimpotrivă, există mereu un dualism implicit sau explicit, ea neputând fi concepută fără afirmarea unui „trebuie”, a unui ideal opus realului. Fără monism nu există religie evoluată, fără dualism nu există morală.
Postularea originii divine a legilor morale înseamnă o formulare a problemei binelui și răului, nu o rezolvare. Teodiceea este o încercare de a demonstra rațional tocmai acest postulat, însă orice postulat este obiectul unei credințe. Teodiceea urmărește, în mod paradoxal, să întemeieze rațional credința. Obținem astfel o definiție și mai completă a teodiceei: ea este apărarea teoretică a credinței în victoria binelui în lume, și dacă acest lucru nu este garantat decât de o ființă atotputernică, atotștiutoare și nesfârșit de bună, teodiceea este susținerea rațională a credinței într-o asemenea ființă, în Dumnezeu. Teodiceea nu este deci doar apărarea onoarei divinității, prin respingerea argumnetelor scoase din existența răului în lume, ci demonstrarea faptului că universul a fost creat și este guvernat de cea mai înaltă înțelepciune.
Fiindcă pentru orice teodicee Dumnezeu este atât creatorul legilor naturii, cât și al celor morale, apărarea divinității prin respingerea acuzațiilor pe care adversarii credinței sau rațiunii însăși le ridică plecând de la existența răului și dovada existenței lui Dumnezeu reprezintă una și aceeași problemă. Orice atac la adresa bunătății, înțelepciunii și puterii divine este , implicit, și o contestare a existenței lui Dumnezeu. Un Dumnezeu fără bunătate absolută, fără atotputernicie și fără o infinită înțelepciune este o contradicție în termeni. Problema teodiccei devine astfel adânc înrădăcinată într-o bună parte a istoriei filosofiei. De pildă, dialogul Timaios al lui Platon sau Mângîierile filosofiei de Boethius sunt, în sens larg, teodicee, iar în sens restrâns, întregul raționalism modern, de la Descartes până la Kant, reprezintă o teodicee, chiar dacă termenul ca atare a fost creat abia de Leibniz.
Descoperirea legii gravitației universale a dat un extraordinar impuls cercetărilor privind unificarea domeniului moral cu cel natural. În Filosoful ignorant, Voltaire afirmă așa cum legea gravitației guvernează întreaga lume materială, legea morală guvernează toți oamenii și toate popoarele. De asemenea celebra formulă a lui Kant” cerul înstelat deasupra mea li legea morală în mine” este expresia unificarii legislative dintre natură și spirit. În forma sa clasică, teodiceea este edificată în secolul al XVIII-lea, tocmai pentru că acest secol este străbătut de febra descoperirii unui principiu unificator între natural și spiritual. Conținutul lucrării Essais de Théodicée sur la bonté de Dieu, la liberté de l'homme et l'origine du mal, ca explicare a conceptului de „ teodicee”, este ca un fel de consemnare a unui proces, unde Leibnbiz este avocatul lui Dumnezeu. În această calitate , el are dintru început concluzia la care trebuie să ajungă. Demonstrația lui nu e decât justrificarea credinței intime că lumea este o creație a lui Dumnezeu, iar pentru răul din lume el nu poartă nici o vină. Teodiceea lui Leibniz este capodopera raționamemtului justificativ, în care este pusă mai întâi concluzia, apoi premisele din care acestea trebuie să rezulte. Leibniz respinge în fața tribunalului rațiunii, prin rațiunea însăși, toate argumentele scoase din existența de netăgăduit a răului într-o lume creată de preabunul Dumnezeu. În viziunea sa, justiția umană și cea divină nu sunt decât cazuri particulare ale unei juristprudențe universale, valabile pentru toate ființele raționale. Între spiritul divin și cel uman nu este decât o diferență de grad, nu de esență, de aceea avocatul lui Dumnezeu trebuie să fie în același timp și logician, fiindcă Leibniz consideră jurisprudența ca fiind logica aplicată domeniului moral.
Dincolo de orice definiție, trebuie remarcat că teodiceea nu este o creație aleatorie a unui anumit gânditor ci, în sens restrâns, ea este o paradigmă de gândire a spiritului occidental din perioada modernă.

1. Forma poetică a teodiceei lui Leibniz


Se pare că în filosofie nici un mare spirit nu a îneput altfel decât prin poezie. Cine nu a avut nici o clipă sentimentul unei realizări ca poet, n-a creat nimic monumental în istoria filosofiei. O posibilă explicație a acestei situații constituie faptul că poezia este nerăbdarea de dinainte de cunoaștere, în vreme ce metafizica este nerăbdarea de după cunoaștere. În loc de demonstrație, invocăm aici exemplul lui Platon și Hegel, care-și ard, fiecare în felul său, punțile care i-au purtat în orizontul metafizic, asemeni conchistadorului care și-a ars corăbiile care l-au transportat pe teritoriul cel nou.
De asemenea, gândurile lui Leibniz expuse sistematic în Teodicee și Monadologie au fost prezentate mai întâi poetic. Nu este vorba însă de o poezie implicită, de vreun eseu sau poem filosofic, ci de strofele compuse la moartea reginei Sophie Charlotte. „ Vă veți convinge, domnule, citind această scrisoare, de nerăbdarea mea de a vă vedea aici și de cât de mult prețuiesc o discuție cu dumneavoastră, pe care o aștept cu o inimaginabilă nerăbdare.” Nerăbdătoarea autoare a acestor rânduri, dintr-o scrisoare nedatată, nu este alta decât regina Sophie Charlotte a Prusiei, iar destinatarul este Leibniz, bibliotecar și consilier al curții regale. „ Discuția” pomenită se întinde de-a lungul a mai bine de opt ani și are ca obiect Dumnezeu și lumea.
Este greu de precizat dacă relațiile personale ale filosofului cu regina au depășit sfera dezbaterilor filosofice și științifice, având în vedere, că probabil din ordinul regelui Friederich I, după moartea reginei, la 1 februarie 1705, când nu împlinise încă 37 de ani, cea mai mare parte a corespondenței cu Leibniz fusese distrusă. Într-o scrisoare datată noiembrie 1704, 10 săptămâni înainte de moartea reginei, ea îi scria lui Leibniz, poate pentru ultima dată: „Pentru că prințesa s-a întors, îmi este atât de frică să nu mă uitați , de aceea vă răspund foarte repede la ultima dumneavoastră scrisoare și vă mulțumesc pentru ea. Veți vedea în scrisoarea mea că este puțină gelozie în mine, care mă face să vorbesc astfel : dumneavoastră n-o puteți vindeca decât venind aici... Aș dori ca totul să fie de partea mea: ar fi un semn că voi merge la Hanovra, ceea ce sper încă, dar nu foarte mult, fiindcă totul este imprevizibil în lumea asta.”
Leibniz și-a petrecut 40 de ani – din 1676 până la moartea sa, în 1716 – la curtea din Hanovra. Din 1697 datează contractul său strâns cu tânăra regină. În fiecare an, pentru o însemnată perioada de timp, filosoful a fost oaspetele ei la Berlin. În parcul și castelul Lützenburg, au loc în perioada septembrie 1701 și începutul anului 1702 discuțiile din care va rezulta Teodiceea lui Leibniz. Sophie Charlotte a reprezentat pentru el o excepțională personalitate, sub impulsul căreia și-a formulat și definit ideile din Teodicee. La moartea reginei, filosoful a compus trei poezii. Cea mai intensă și cea mai interesantă dintre ele reprezintă o expunere poetică a celebrei sale Teodicee de mai târziu. Această poezie nu poate fi în nici un caz înțeleasă doar ca redare a unui nefericit eveniment. Poemul scris de Leibniz la moartea reginei Sophie Charlotte a rămas oarecum în afara interesului literaților și filosofilor, din motive pe care nu ne propunem să le anlizăm aici. Cert este că lucrarea se situează la granița dintre filosofie și poezia propriu-zisă și, de asemenea, între elegie și poemul didactic, între poezia de curte și predica didactic-iluministă. Nu numai încadrarea operei într-o anumită specie, ci și perioada elaborării ei ridică o serie de dificultăți. Se presupune că ea a fost scrisă în prima săptămână după moartea reginei, fiind deci o poezie ocazională. A fost tipărită pentru prima dată abia în 1847 . În literatură atunci când este luată în seamă, poezia este încadrată în elegiile barocului . Totuși tema morții capătă la Leibniz un accent și un carater cu totul aparte față de lirica barocului. Poemul reprezintă, cum am amintit deja, înfățișarea poetică a Teodiceei. Textul însuși determină împărțirea celor 29 strofe în patru părți, structură ce prefigurează cu claritate Essais de Théodicée; plângerea (strofele 1 – 9) , acuzarea (strofele 10 – 14), apărarea (15 – 27) și sentința (28 – 29).
Ca și Teodiceea, poezia scrisă la moartea reginei Prusiei are forma unui proces. Termenul soare (Sonne) care apare în prima și-n ultima strofă, trădează o radicală schimbare de perspectivă. În timp ce poetul Leibniz deplânge moartea Sophiei Charlotte, pe care o compară cu un soare veșnic apus – „ Der Preußen Königin verläst der Kreiß der Erden / Und diese Sonne wird nicht mehr gesehen werden” – în final, Leibniz enunță fără echivoc optimismul nemăsurat al Teodiceei: Trebuie să crezi în modul copilăresc, în bunătatea lui Dumnezeu, în faptul că iubirea, lumina și dreptatea emană din el așa cum se revarsă căldura și stălucirea soarelui pe pământ. În strofa a V-a apare și regele Friederich I, al cărui atribut reliefează, prin contrast, chipul reginei. El este rege prin forța împrejurărilor, în vreme ce Sophie Charlotte este regină prin propria sa natură. Fiindcă regina îi apare poetului Leibniz ca întruchipare a unui înger – „ Ein Engel muß es seyn, der fleisch und beine nimt” – putem rezuma prima parte a poeziei printr-un vers a lui Eminescu din Motrua est: „Au moartea ta înger de ce fu să fie?”. În termenii Teodiceei: De ce există în lume oameni buni cărora le merge rău și oameni răi cărora le merge bine. De ce un spirit ales, precum Sophie Charlotte, moare în floarea vârstei, în vreme ce o mulțime de ticăloși se bucură de o viață lungă și fără de griji?. Ce rămâne în urma unui spirit excepțional, după moartea sa? La această ultimă întrebare răspunsul poetului este fără echivoc: amintirea (Erinnerung). Aceasta este fragil-omeneasca reacție în fața tiraniei timpului. Amintirea presupune despărțirea , dar în același timp ea unește, în sensul că reactualizează tocmai presupoziția sa. Amintirea binelui este indisolubil legată de prezența pierderii lui.
Dacă poemul s-ar sfârși aici, el ar reprezenta un document legat de activitatea poetică a lui Leibniz. Ca poet, filosoful ar apărea un îndurerat ce se străduiește totuși să analizeze cu o distanțare rațională situația în care se află dar nu-și poate scunde convingerea că durerea nu cunoaște distanță. Poemul continuă cu un surprinzător cum? (Wie), ce trimite direct la Dumnezeu. De la strofa a 10-a și până la a 13-a se derulează un întreg șir de întrebări filosofice: Cum? Ea chiar nu mai există? Totul s-a risipit ca un abur? Doar cât un vis să dureze o ființă creată după chipul și asemănarea lui Dumnezeu? Corpul și sufletul aparțin aceluiași destin?
În partea a doua a poeziei, echivalența dintre ea și totul – „ Wie? Lebt Sie gar nicht mehr, ist allesdan verschwunden / Gleich wie dwr rauch dahin, wie der verfloßne Studen” – conferă treptat temei generalitate și obiectivitate. Întrebări frumos formulate și subtile paradoxuri, ce vor fi întâlnite la Teodicee, iau locul tânguirii poetice inițiale. Cum este posibil ca spiritul omului, parte a divinității înseși, să nu împărtășească tocmai eternitatea sa? (strofa a 11-a). Dumnezeu, atotcreatorul, este oare înfrânt de necesitate? Puterea morții este oare mai mare decât cea a creatorului universului și a morții înseși? (strofa a 12-a). Prin urmare, în partea a doua a poeziei, ea (regina) nu mai este decât un pretext. Filosoful suprimă suferința analizând-o logic. Conceptele ce vor fi dezvoltate în Teodicee și Monadologie, precum Dumnezeu, spirit , necesitate, bine, desăvârșire etc., devin predominante.
„Rechizitoriul” alcătuit trimite cititorul la limita nihilismului ; Dumnezeu a murit ! În partea a treia, însă, Leibniz încearcă să evite tocmai nihilismul. Din perspectiva teodiceei pe care o expune aici, întrebările existențiale precedente apar ca simplă retorică. Afirmând că trebuie să privești lumea în întregul ei pentru a dobândi adevărata înțelepciune, în mod cu totul neașteptat, acuzatorul se transformă în apărător. Dumnezeu nu este vinovat pentru existența răului, rău care, raportata la întreg , este cu totrul nesemnificativ. Ideea centrală a Teodiceei este astfel prefigurată . Spirutul ( der Geist), concept ce va fi riguros definit abia în Monadologie se manifestă haotic în comparație cu lumea fizică și cea biologică, dar aceasta este numai o aparență. Haosul din lumea spiritului ascunde o ordine mai profundă, ce nu se dezvăluie decât spiritului însuși. Spiritul este unitate în multiplicitate (Monadologia, § 13 ), idee menită a sublinia nemurirea. Substamnțele compuse sfârșesc prin descompunere în părțile lor (Monadologia, § 4 și 6 stofa a 11-a din poem ), pe când cele simple nu se pot dezintegra pe cale naturală. În strofa a 18-a întâlnim primul răspuns clar al lui Leibniz la întrebarea privind nemurirea sufletului: ca și Dumnezeu, omul este o substanță simplă (ein einfach Wesen”). Spiritele tind prin natura lor spre dumnezeu, fără a i se putea vreodată substitui. Nici o creatură nu poate fi identică creatoruluzi însuși. Această naturală contingență a creaturii va fi exprimată în Teodicee prin conceptul de „ rău metafizic”. Răul moral, în schimb, nu este necesar. El rezultă exclusiv din libera voință a omului (strofa 21).
Spiritul uman este un microcosmos. Cu cât în el universul întreg se reflectă mai clar, cu atât el însuși este mai perfect, și invers. Rațiune dăruită omului de divinitate nu devine acuzatoare la adresa divinității însăși, atunci când în suflet se strecoară îndoiala privind bunătatea lui Dumnezeu și a creației sale. „ Scrisoarea de față este mai filosofică dacât sufletul meu”, îi scria Leibniz d-rei Pelnitz, camerista reginei, evaluîndu-și propriul său text în care-și exprimă durerea pricinuită de moartea Sophiei Charlotte. Raportul dintre știință și credință, dintre rațiune și sentiment, este o altă temă ce va fi tratată în Teodicee.


2. Forma sistematică a Teodiceei lui Leibniz

a) Raportul dintre rațiune și credință
De la apariția sa și până astăzi, Teodiceea lui Leibniz a fost apreciată extrem de diferit. Pe de o parte, cea mai slabă operă a filosofului, ca o lucrare pentru uzul cucoanelor, ca un text consolator pentru regina protectoare, ca o expresie a sadismului teologico-filosofic, ce proclamă, în ciuda tuturor durerilor lumii, justiția providențială. Pe de altă parte, Teodiceea este valorizată pozitiv. „De când am citit Teodiceea – scria un contemporan al lui Leibniz – mulțumesc lui Dumnezeu că a lăsat să mă nasc într-un secol luminat de un spirit ca al dumneavoastră. În viața mea am avut multe cărți în față, dar nici una comparabilă cu aceasta.” Teodiceea lui Leibniz a fost „ cartea preferată a epocii” , ”cartea de căpătâi a Europei cultivate.”
Ca și poezia scrisă la moartea reginei Sophie Charlotte, Teodiceea este tot o scriere ocazională, prilejuită de apariția Dicționarului lui Pierre Bayle. Acesta din urmă , recurgând atât la tradiția epicuriană, cât si la experiența cotidiană, constată o contradicție insolubilă între conceptul de „Dumnezeu” și cel de „lume”, de aceea el a respins posibilitatea unei teologii filosofice. Raționalismul și teologia revelată sunt , în viziunea lui Bayle, chestiuni absolut eterogene. În cele din urmă rațiunea este cea care trebuie să se încline în fața credinței, situație care va pregăti revolta rațiunii din secolul luminilor.
În scrisoarea din 30 octombrie 1710 către Thomas Burnett, Leibniz afirmă că Eseurile din Teodicee asupra bunătății lui Dumnezeu , a libertății omului și a originii răului au fost elaborate fragmentar, din texte redactate când se afla în serviciul reginei Sophie Charlotte, la curtea căreia subiectul era dezbătut cu ocazia lecturilor ce se făceau din Dicționarul istoric și critic al lui Bayle.
Pierre Bayle se naște în 1647 într-o familie protestantă, dar el se va converti la catolicism, la Colegiul iezuit din Toulouse, uznde fusese trimis spre a-și termina studiile. Curând părăsește catolicismul și redevine , în 1670, protestant. În 1675, în urma unui concurs, este numit profesor de filosofie la Universitatea din Sédan. Moare la Rotterdam în 1706.
Crescut în mijlocul numeroaselor controverse filosofice și religioase, Bayle a dobândit o adevărată artă a disputei, fiind mai degrabă un agitator al problemelor, decât un căutător de soluții. Încercând, totuși, să rezolve problema raportului dintre absoluta perfecțiune a lui Dumnezeu și răul din lume, Bayle reia unele argumente maniheiste. El afirmă că este inexplicabil cum omul, deși produs de un principiu absolut bun, este, totuși, expus răului. Un Dumnezeu bun l-ar fi creat pe om fără vreun rău și fără înclinația de a face rău. Libertatea voinței la care se va opri și Leibniz , nu reprezintă, în viziunea sa, o soluție. Știind că se va servi rău de libertatea sa , de ce i-a oferit Dumnezeu omului un dar fatal? Pentru a scăpa de contradicțiile ce decurg din admiterea unui principiu creator, Bayle face apologia maniheismului, cu cele două principii ale sale. Acest dualism se manifestă și atunci când Pier Bayle abordează raportul dintre rațiune și credință. Acestea nu mai au nimic comun. Specificul dogmelor revelate este acela de a a contrazice rațiunea, iar cel al rațiunii, de a ridica împotriva lor obiecții absolut irefutabile.
În acest moment de criză apare Teodiceea lui Leibniz. Punctul central al lucrării îl reprezintă „canonizarea” rațiunii: adevărata rațiune este luminată de credință, fiindcă ea descinde din divinitatea însăși. Adevărurile necesare sunt o dovadă că cele două facultăți converg în și întru eternitate. Între ele nu există o contradicție de principiu. Mai mult încă, raportul dintre rațiune și credință se determină nu numai negativ, prin contradicție, ci și pozitiv, prin identitatea scopului suprem urmărit de fiecare. Triumful rațiunii luminate de grația divină este, în același timp, și triumful creației și al iubirii. Pe această idee se întemeiază încercarea lui leibniz de a găsi un acord între teologie și filosofie, atât în plan teoretic, cât și practic. Într-o asemenea viziune , se pune într-un mod cu totul nou problema originii răului: Dumnezeu, spune Leibniz, are destule de făcut, astfel încât aici, pe pământ, ne-a dăruit lumina rațiunii ca mijloc și cale de a înfrunta toate dificultățile.
Pentru răul ce se abate asupra celor care nu-l merită, rațiunea neatinsă de grația divină se grăbește să-l pună pe Dumnezeu pe banca acuzaților. Prin rațiunea pe care Dumnezeu a dăruit-o, într-adevăr, omului, el însuși se apără pe sine. Teodiceea se originează într-o asemenea rțiune și nu este decât expunerea și realizarea autodisculpării divinității, disculpare a cărei posibilitate este dată cu însăși dăruirea rațiunii omului de către Dumnezeu.


b) Imaginea lui Dumnezeu în Teodicee

Teoria armoniei prestabilite reprezintă” coloana de suport a Teodiceei lui Leibniz” . „Nu se poate explica, iarăși, prin nici un mijloc – se arată în Monalogie – cum ar putea o monadă să fie alterată, adică schimbată în interiorul ei de altă monadă, de vreme ce nimeni nu poate fi transpus în ea, nu am putea concepe în ea vreo mișcare care să poată fi provocată, dirijată, amplificată sau diminuată inăuntrul ei, așa cum e cu putință în lucrurile compuse, unde există schimbări între părti. Monadele nu au ferestre pe care să poată intra sau ieși ceva” Imposibilitatea monadelor de ase influența reciproc necesită conceperea unei armonii prestabilite, al cărei creator este Dumnezeu.
Totul se petrece ca într-o piesă de teatru în care un sctor îl lovește subit pe altul, fiindcă autorul a conceput astfel rolul, i-a prescris, așadar, un asemenea gest. Autorul „teatrului lumii” este Dumnezeu, iar oamenii și lucrurile își joacă rolurile. În Teodicee, ca și în Monadologie, Dumnezeu este mob’nada supremă. Ca monadă originară, el posedă în sine toate calitățile la care aspiră toate celelalte monade. Dumnezeu este înzestrat cu rațiune, pentru că a întrevăzut mulțimea lumilor posibile, cu voință, fiindcă a ales una dintre ele, și cu putere, întrucât voința sa a fost realizată. Voința însă nu este identică bunului plac, iar lumea existentă nu este una oarecare, fiindcă puterea duce la ființă,intelectul la adevăr, iar voința la bine. Din desăvârșirea lui Dumnezeu rezultă perfecțiunea lumii existente, fiindcă Dumnezeu a voit-o, și, prin urmare, ea nu poate fi decât cea mai bună dintre lumile posibile.Dacă lumea aceasta n-ar fi astfel, Dumnezeu n-ar fi creat-o.
Cu toate comparațiile și imaginile vii care apar în Teodicee (Dumnezeu este nemărginit ca un ocean...,el este ordinea însăși etc.), Dumnezeu rămâne mai degrabăun principiu dacât o persoană, o idee mai mult decât o trăire. Teologia revelată joacă un anumit rol doar în legătură cu dogma păcatului originar, în rest este fără semnificație în planul argumentării. Cu toate acestea, motivul iubirii lui Dumnezeu capătă o valoare centrală în Teodicee. O asemenea iubire rămâne însă problematică, fiindcă, pe de o parte, ea nu aduce întotdeauna fericirea, și pe de alta, Dumnezeu, în perfecțiunea sa, nu suferă în nici un fel.
Când Teodiceea, trimisă chiar de ajutor, Malebranche constată un anumit acord între doctrina sa ca a lui Leibniz, șise grăbește să tragă toate consecințele ce rezultă din principiile admise. Dumnezeu a prevăzut păcatul primului om împreună cu toate urmările acestuia, dar nu trebuie acuzat că nu a împiedicat un asemenea act. El putea, dar nu a trebuit să-l evite, rămânând nemișcat la căderea omului în păcat, spre a nu-și dezminți propria sa infinitate, amestecându-se în mod direct în viața unei creaturi. Leibniz îi răspunde: „Nu știu dacă va trebui să se recurgă la acest expedient, că Dumnezeu rămânând nemișcat la căderea omului și permițând-o arată că cel mai perfecte creaturi nu sunt nimic în rapotr cu el; căci s-ar putea abuza de aceasta și deduce că binele și mântuirea creaturilor îi sunt indiferente... și ar micșora iubirea pe care o datorăm lui Dumnezeu. În fond, nimic nu îi este indiferent, și nici o creatură sau o acțiune de-a creaturii nu este socotită dreapt nimic, la el, deși sunt ca nimic în comparație cu el.”
Armonia prestabilită exclude libertatea și responsabilitatea omului, în ciuda impresionantelor eforturi de gândire pe care le desfășoară Leibniz pentru a concilia doi termeni incompatibili. În momentele hotărâtoare ale demonstrațiile logice, leibniz abandonează modul rețional de a proceda, recurgând la metafore, comparații, simboluri. De exempu, trebuie să fi fost, spune Leibniz, necesități imperioase pentru ca înțelepciunea divină să permită răul. Este, de asemenea, criticabil modul de desfășurare a procesului privind originea răului: acuzatul, acuzatorul și judecătorul sunt reprezentați de una și aceeași rațiune, care ridică pretenția de a vorbi în numele tuturor.
Pentru a contura cât mai clar imaginea lui Dumnezeu și a lumii create de el, Leibniz recurge și la numeroase exemple, cele mai multe fiind luate din matemativcă și din domeniul științelor naturii, similare raționamentelor prin analogie. Inerția unui corp este o dovadă a nedesăvârșirii originare a creaturii, sau alegerea celei mai bune dintre lumile posibile este comparată cu alegerea unui drum dintre două puncte. Cel mai scurt este cu necesitate unic deși există o infinitate de alte căi, în fara liniei drepte.
În planul de ansamblu al lumii, Dumnezeu nu trasează în mod riguros traiectorie fiecărui om, ci numai în genere. Rportul dintre om și Dumnezeu este determinat prin intermediul categoriilor de „întreg” și „parte”. O relație personală și vie dintre cei doi, bazată exclusiv pe credință, este exclusă. Dimpotrivă omul este silit să preia perspectiva divină asupra întregului univers. Astfel, o condamnare a lui Dumnezeu nu mai sez’te posibilă și nici necesară. Dacă relația dintre om și divinitate nu este nici individuală, nici personală, care este, totuși, natura ei? În viziunea lui Leibniz, oamenii sunt materialul de realizare a planului său, plan care prevede și posibilitatea unor”rebuturi”. Oamenii buni , asemeni cărămizilor care acoperă golourile existente încă într-o clădire neterminată, sunt co-participanți la înfăptuirea proiectului divin.
Nici această imagine nu se poate substitui unui răspuns satisfăcător la problema libertății pe care Dumnezeu o acordă omului. Ea apare mereu limitată, or, cum poate fi în întregime responsabilă o ființă a cărei libertate este doar parțială? În fapt, această libertate nu este decât un spațiu de joc. În concepția lui Leibniz, Dumnezeu îi lasă pe oameni să acționeze oarecum liberi în lumea lor și îi ajută numai în mod secret. Dumnezeu se joacă adesea cu copiii, supraveghindu-i discret și dirijându-le din umbră preocupările. În această ipostază, Dumnezeu este un fel de tutore sau de educator. Voința individuală este liberă și răspunzătoare pentru neorânduiala lumii.
Teodiceea ridică acum problema valorii planului divin, în care oamenii intrvin ca „material” de construcție. După Leibniz, omul și lumea sa sunt doar părți din ordinea universală. Ordinea socială și cea morală poate fi înțeleasă numai din perspectiva celei universale și eterne. Bogăția și sărăcia, stăpânirea și servitutea etc. Sunt asemenea clapelor unui pian. Atingerea lor nu trebuie să prpducă același sunet, pentru a se naște armonia unei compoziții muzicale. Petele negre din societate și din viață aparțin aceleiași armonii a cosmosului.

c).Imaginea omului

Concepția lui Leibniz despre om ar trebui să rezulte din cea despre Dumnezeu și să fie în perfect acord cu aceasta. În realitate, se întâmplă cu totul alfel. Dacă Dumnezeu este atotputernic, infinit de bun și atotștiutor, omul ar trebui să fie liber, spre a da seama de răul din lume, rău care nu poate fi negat nici măcar de optimistul autor al Teodiceei. Or atributele lui Dumnezeu contrazic tocmai libertatea omului. Prin urmare, ideea lui Leibniz, conform căreia Dumnezeu nu poate fi cauza răului, este lesne contestată prin infirmarea existenței libertății absolute a voinței. Dumnezeu nu este creatorul răului, atunci când el știe că un om într-o anumită împrejurare va acționa împotriva legilor morale, de ce, totuși nu-l determină să procedeze altfel? Leibniz preîntâmpină această obiecție, de altfel atât de des formulată în istoria filosofiei și teologiei, afirmând că și într-o asemenea situație omul poartă răspunderea, nu Dumnezeu, fiindcă voinț a sa liberă,prin lipa aspirațiilor spre valorile superioare, se transformă în voință rea și devine cauză a păcatului și a răului. Această voință nu este în mpod necesar rea într-o situație determinantă, fiind liberă față de necesitățile și constrângerile exterioare.Aceasta nu înseamnă că domnește în ea u echilibru perfect, o indiferență absolută față de exterior. Măgarul lui Buridan este o ficțiune, fiindcă voința este întotdeauna într-o anumită măsură înclinată de o parte sau de alta, înclinație care rezultă totuși din propria sa natură, nu dintr-o constrângere exterioară. În același timp, se naște o anumită necesitate din înclinația însăși a voinței de a acționa într-un fel sau altul. De aceea Leibniz distinge între necesitatea absolută , metafizică sau geometrică, și cea ipotetică sau morală, conform căreia un eveniment trebuie să se întâmple, fiindcă a fost prevăzut de Dumnezeu.
Această prevedere nu este același lucru cu determinarea , chiar dacă ceva trebuie să se petreacă. Acest „trebuie” nu are caracterul unei necesități absolute. În viziunea lui Leibniz, sufletul omului este un automat spiritual, căruia nu-i este răpită libertatea și contingența unei acțiuni, chiar dacă într-un anumit fel ea apre ca necesară. Un eveniment prevăzut nu este, prin aceasta, determinat, fiindcă Dumnezeu a ales cea mai bună dintre lumile posibile, dar el ua schimbat nimic din constituția lucrurilor, lăsându-le în stare să-și desfășoare virtualitățile.
În acest punct al Teodiceei se ridică problema justiției divine. Când Dumnezeu acordă cuiva grația sa, are în vedere faptele bune sau rele ale acelei persoane, sau îi crează posibilitatea de a înfăptui binele, fiindcă vrea să- acorde grația divină? Ce sens ar mai putea avea faptele bune și, în genere, pietatea atunci când nimic nu se mai poate schimba în cursul prestabilit al evenimentelor? La o asemenea întrebare, Leibniz răspunde utilizând conceptele de „cauzalitate ideală” sau „condiție”.Faptele bune sunt o asemenea cauzalitate ideală a grației divine.
Raționamentele lui Leibniz privind libertatea omului au un accentuat caracter avocățesc. El afirmă că „liber” și „determinat” nu sunt termeni opuși, însă demonstrația sa nu rezistă unui examen logic sever, fiind simplă pledoarie.

d) Originea și sensul răului

Lumea aceasta este cea mai bună dintre lumile posibile, afirmă Leibniz, stârnind mai decgrabă protestul deznădăjduiților decât consolându-i. Dintre numeroasele replici care s-au dat acestui celebru enunț, nu mai puțin celebră este cea alui Schopenhauer: „Dacă lumea a fost făcută de un Dumnezeu, n-aș vrea să fiu acest Dumnezeu: mizeria operei mele mi-ar sfâșia inima”.
Leibniz însuși, în Teodicee, recunoaște că există anomalii, abateri de la ordinea morală universală. El nu închide ochii, cum greșit crede adesea, faptului că suficienți păcătoși prosperă și sunt fericiți, iar nefericirea lovește adesea pe cei nevinovați. Problema Teodiceei capătă acum următoarea formă: Unde există ordine și dreptate, când oamenilor buni le merge rău și celor răi bine? Răspunsul lui Leibniz se bazează pe distincția dintre răul metafizic, cel fizic și cel moral. Primul constă în simpla nedesăvârșire, al doilea în suferință. Răul moral este păcatul. Toate aceste forme ale răului sunt verigi ale aceluiași lanț. Răul metafizic – nedesăvârșirea – a fost necesar întrucât creația nu poate sta în același plan cu creatorul. Prin urmare, existența răului metafizic este un adevăr necesar. Leibniz reia aici o idee a lui Plotin: Creatorul lumii este perfect și, în mod necesar, creația sa este imperfectă. A crea înseamnă a produce ceva absolut nou, ceva care nu a mai existat niciodată. Dacă Dumnezeu cel perfect ar fi creat o altă perfecțiune el n-ar fi creat, de fapt, nimic, ci ar fi reprodus doar propria sa perfecțiune. Creația sa este prin urmare nedesăvârșită. Din această nedesăvârșire a creaturilor, adică, în termenii Teodiceei,din răul metafizic, rezultă răul moral, a cărui necesitate nu este totuși absolută, ci ipotetică sau morală, fiindcă existența sa este condiția celei mai bune lumi posibile. O lume perfectă, în afara faptului că n-ar fi o adevărată creație, din motivul menționat deja, n-ar putea fi orientată spre mai bine. Dumnezeu, spune Leibniz, urmează legea a ceea ce este mai bun.
Din răul moral rezultă răul fizic, rău care, în mod normal, are caracterul unei pedepse. Atunci când suferă cei care nu au păcătuit, remediul, recunoaște Leibniz, nu se poate găsi decât într-o viață viitoare.
Întrebarea privind originea răului trimite la alegerea celei mai bune dintre lumile posibile. Dumnezeu a prevăzut tot ceea ce este bun și tot ceea ce este rău în derularea evenimentelor universului. Deși este cauza originară a lumii, el nu este vinovat pentru răul din ea, fiindcă intelectul său este independent de voința sa. Dumnezeu nu vrea răul, dar îl permite. Conceptul de „permisiune” devine punctul central al problemei răului în viziunea lui Leibniz. Pentru a defini acest concept-cheie, el distinge între voința antecedentă a lui Dumnezeu și cea consecventă. Leibniz însuși mai numește cele două forme ale voinței divine prealabilă și finală. Prima dorește binele, a doua vizează mai-binele. Acest mai bine cuprinde în sine, în anumite cazuri, și răul fizic, pe care Dumnezeu îl utilizează ca mijloc, în scopul realizării mai-binelui. Răul moral, chiar și atunci când poate fi, de asemenea, un mijloc în vederea atingerii adevăratei finalități a lumii, când poate contribui la realizarea unui bine sau la împiedicarea unui rău mai mare, nu poate fi niciodată obiect al voinței divine. Dumnezeu îngăduie doar răul moral, fiidcă libertatea de a alege între bine și rău este un atribut exclusiv al omului.Ca și Plotin, Leibniz consideră că sensul originii răului ține punctul de vedere din care este privită realitate. Răul este aproape nimic – presque néant – în comparație cu binele pe care-l conține universul întreg. Dacă privim lumea care ne înconjoară, ea pare a fi imensă, dar dacă ne imaginăm și restul cosmosului, ea ne apare dintr-o dată infinit de mică. În mod similar, răul din lume nu are sens decât raportat la acest „aproape nimic” , ce devine un adevărat pericol dacă ne fixăm privirea exclusiv asupra lui. Oricare parte, privită în sine, rămâne mereu întunecată, nedesăvârșită, dureroasă. Când este încadrată în ansamblu, când participă la desăvârșirea întregului, propria sa imperfecțiune capătă un sens pozitiv.
Răul este numai absența binelui. Nimic nu este rău în sine, în mod absolut. Umbra , spune Leibniz, redevenind poet, pune mai bine în evidență culori decât lumina, și chiar o disonanță, la locul și timpul potrivit, contribuie la realizarea unei excepționale armonii. Este, de altfel, o experiență comună aceea că uneori un mic rău îl simțim ulterior ca pe un mare bine, ajutând la desăvârșirea morală. Până și îngerilor – spune Leibniz – le trebuie pentru a nu se moleși, obstacole.
Teodiceea se derulează între o banalizare a răului și o instrumentalizare a sa, de aceea argumentarea este multidimensionată. Leibniz însuși, poet, logician, matematician, filosof, jurist, vorbește despre „mii de căi” ce pot fi urmate spre a justifica modul de a proceda al lui Dumnezeu. În anumite pasaje, cititorul poate sesiza cu ușurință stilurile juristului, al logicianului, al matematicianului, sau al poetului Leibniz, dar în altele este imposibil de disociat între diferite tipuri de discurs. Toate însă au ca presupoziție credința lui Leibniz în faptul că înțelepciunea divină este nesfârșită, că nimic nu este mai drept decât judecata sa și bunătatea divină este fără margini. Credința în bunătatea lui Dumnezeu ia forma credinței în bunătatea lumii create de el.








4.De la Lisabona la Auschwitz sau destinul optimismului doctrinar al lui Leibniz


Teologia a făcut din bunătatea absolută a lui Dumnezeu o dogmă, în vreme ce filosofia a încercat să o dovedească punând în evidență perfecțiunea creației sale. Istoria omenirii șiexperiența de viață a fiecăruia dintre noi dezmint la tot pasul doctrina privind cea mai bună dintre lumi. Cutremurul de pământ care a distrus orașul Lisabona în anul 1755, făcând zeci de mii de victime, printre care mulți oameni pioși, a zguduit din temelii Teodiceea lui Leibniz, cu optimismul ei nemăsurat.
În literatura referitoare la problema teodiceei este deseori citat textul biblic al cărții lui Iov. Când acesta este lovit, pe nedrept, de mânia lui Dumnezeu, nu ezită să-și proclame nevinovăția și să afirme că Dumnezeu „ nimicești pe cel nevinovat ca și pe cel vinbovat”, că „ cei răi... sporesc în putere... fără ca nuiaua lui Dumnezeu să-i lovească”. O mulțime de ticăloși, spune Iov, „își petrec zilele în fericire... deși îi spuneau lui Dumnezeu: Pleacă de la noi. Nu voim să cunoaștem căile tale. Ce este cel Atotputernic, ca să-i slujim?Ce vom câștiga dacă-i învățăm rugăciuni?”
Pe prietenii care-l consolează cu ideea că „de când omul a fost așezat pe pământ, biruința celor răi a fost scurtă , iar bucuria nelegiuitului numai de o clipă”, Iov îi suspectează de viclenie. Ei iau apărarea divinității nu pentru că așa le dictează cugetul, ci din interese meschine, din calcul al unui profit. „Vreți să vorbiți lucruri nedrepte – replică Iov – din dragoste pentru Dumnezeu și să spuneți minciuni ca să-l apărați? Vreți să țineți cu el și să faceți pe apărătorul lui Dumnezeu?... Vreți să-l înșelați, cum înșelați pe un om?... El vă va osândi, dacă în ascuns nu lucrați decât păcălindu-l. Nu vă înfricoșează măreția lui și nu cade groaza lui peste voi? Părerile voastre sunt păreri de cenușă, întăriturile voastre sunt întărituri de lut” În final , Dumnezeu a răsplătit revoltasinceră și dreaptă a lui Iov, „dându-i înapoi îndoit tot ce avusese” și a pedepsit fățărnicia consolatoare a prietenilor lui Iov.
Totuși cartea lui Iov nu poate fi un model de teodicee fiindcă îi lipsește structura rațională a acesteia. Textul biblic pomenit este o expresie a unei situații concrete, a unei experiențe particulare. Teodiceea lui Leibniz reprezintă expresia sistematică a optimismului privind soarta lumii si a omului, optimism al cărui replică, firească o constituie pesimismul sistematic al lui Schopenhauer. În spiritul european are loc o radicală schimbare de perspectivă, al cărei punct de inflexiune este anul1755, când la 1 noiembrie, într-o zi de sărbătoare , religioasă, orașul Lisabona a fost atins, într-adevăr de „mânia divină”. Lisabona se situa în centrul cutremurului exterior, sistemul de gândire al Teodiceei și o dată cu el, optimistul proiect al unei credințe în Dumnezeu și în lume erau în centrul zguduirii interioare.”
În poezie și adevăr, Goethe, profund impresionat de acel eveniment „cu răsunet mondial”, mărturisește că pentru întâia dată liniștea sa sufletească fu adânc zguduită. „ Credincioșii nu pregetară atunci să cugete la soarta omului, filosofii să consoleze, preoțimea să predice și să dojenească. Atenția lumii se concentrează o clipă asupra acestui punct și spiritele... simțiră... multă neliniște în legătură cu soarta lor și a celor apropiați... Băiatul (Goethe, la 16 ani, n.n. – N.R.), care auzea mereu despre toate acestea, se simțea și el atins. Dumnezeu, creatorul și păstorul cerului și pământului, pe care explicația primului articol al crezului i-a sfârșit atât de înțelept și îndurător, nu se arătase nicidecum a fi un părinte, dând pierzării pe cei drepți laolată cu cei păcătoși. Zadarnic caută cugetul cel tânăr să nu se clatine în credința lui (s.n. – N-R.);lucrul era cu atât mai greu cu cât înțelepții și cunoscătorii scripturii nu erau deloc deacord asupra modului în care trebuia înțeles un astfel de fenomen.”
Dezbaterile în jurul problemei teodiceei în genere, și acelei a lui Leibniz îndeosebi, mai cu seamă aspecte legatede optimism, marchează prima jumătate a secolului al XVIII-lea. În 1755, Academia de Științe din Berlin a organizat un concurs pe această temă, concurs la care au participat și Lessing și Mendelsson. Ca o ironie a soartei, în același an a avut loc și cutremurul pomenit. Poemul lui Voltaire despre dezastrul Lisabonei, poem ce are subtitlu analiza acestei axiome: totuleste bine, nu reprezintă doar expresia consternării sale ci, în mod indirect, o contribuție la dezbaterea asupra optimismului, organizat de Academia berlineză. Adevăratul subiect al poeziei lui Voltaire pare a fi mai degrabă dezastrul filosofiei contemporane lui, decât cel al Lisabonei. Filosofii care strigă: „Totul este bine” sunt, pentru iluministul francez, jalnici socotitori ai mizeriei umane. Dintr-un haos și din nefericirea fiecăruia ei construiesc o fericire generală și împotriva tuturor evidențelor, proclamă lumea aceasta mizeră ca cea mai bună. ”Cândva totul va fi bine, iată speranța noastră, acum totul este bine, iată iluzia! încheie Voltaire. Poezia sa , care îl vizează în mod direct pe Leibniz, apare la începutul anului 1756, a fost citită cu pasiune în toată Europa și a marcat schimbarea punctului de vedere privind Teodiceea.
După 1755 a devenit tot mai clar că optimismul exagerat cedează loc pesimismului.Are loc, așadar, o transformare a spiritului european, transformare care a condus de la sine la o condamnare drastică a Teodiceei lui Leibniz. Această sentință este formulată la modul clasic de Schopenhauer.Lumea ca voință și reprezentare este opusul Teodiceei. „Dacă s-ar înfățișa ochilor fiecărui om chinurile, durerile cumplite cărora viața lui e necontenit expusă, l-ar cuprinde groaza. Dacă optimismul cel mai îndârjit ar fi purtat prin spitale, lazarete și săli de operație , prin închisori și camere de tortură, pe câmpurile de luptă și locurile de execuție, dacă i s-ar deschide toate locuințele posomorâte ale mizeriei și dacă, drept încheiere, ar fi lăsat să privească închisoarea lui Ugolin, ar recunoaște cu siguranță ce fel estea această „cea mai bună lume posibilă”.
Lumea este un veritabil infern, încât apelativul „domnule” ar trebui înlocuit cu „tovarăș de mizerie” . „Nu pot să recunosc Teodiceei lui Leibniz, ca amplă expunere metodică asupra optimismului, alt merit decât acela de a-i prilejui mai târziu marelui Voltaire să scrie nemuritoruzl său Candid, care este confirmare neașteptată pentru Leibniz a acelei scuze care cam șchioapătă, invocată de el în sprijinul relelor acestei lumi, anume că răul dă naștere uneori binelui... Lumea noastră este cea mai rea dintre lumile posibile”
Lucrarea lui Voltaire Candid sau optimismul, apărută în 1759, evidențiază și mai mult transformarea spiritului european care s-a produs. Scepticismul față de justiția divină a devenit o constantă a cugetării filosofice europene, care va genere, în cele din urmă, ateismul și materialismul secoluluzi următor.
Al doilea război mondial, cu al său Auschwitz, este un fenomen omolog, în sensul dat de Spengle acestui termen, cutremurului din Lisabona anului 1755. Anul 1946 în care s-au sărbătorit 300 de ani de la nașterea lui Leibniz a marcat o altă schimbare de paradigmă a teodiceei. Neîncrederea în Dumnezeu a fost înlocuită cu neîncrederea în om, idee în virtutea căreia se reconstruiește Europa, și lumea întreagă, astfel încât să preîntâmpine pornirile diabolice ale unui om „liber”.


5.Teodiceea ca „viclenie a rațiunii”


Raționalismul modern este, la origine, o mișcare religioasă. Fiindcă Dumnezeu este obiectul central al cunoașterii, întregul raționalism modern capătă forma unei teodicee.
Raționalismul întemeiat de Descartes și continuat de Spinoza și Leibniz, a fost elaborat spre a extinde și întări credința religioasă cu mijloacele rațiunii. Credința în perfecțiunea creației divine cedează locul celei privind raționalitatea acesteia. Presupoziția tacită a filosofilor raționaliști este identitatea dintre perfecțiune și raționalitate. Descartes, Spinoza și Leibniz nu au intenționat să submineze credința creștină, ci doar să-i confere un caracter rațional. Astfel începe în epoca modernă ceea ce, prin cuvintele lui Hegel, se poate numi viclenia rațiunii.
În șitrul teodiceelor, cea a lui Leibniz ocupă un loc aparte. Filosoful german era protestant. Schopenhauer observă că primul lucru care-ți atrage atenția într-o biserică protestantă este amvonul, iar într-una catolică, altarul, semn că prima confesiune religioasă se adresează cu precădere rațiunii, cea de-a doua, credinței. Într-adevăr, lucrarea lui Leibniz pune în evidență faptul că teodiceea modernă poate avea consecințe cu totul opuse intențiilor autorilor ei. Raționaliștii nu s-au mulțumit doar să-l iubească pe Dumnezeu, ci să-l cunoască în mod rațional, fără a bănui că întotdeauna cunoașterea ucide iubirea, că adevărul rațional și sacrul sunt valori ireconciliabile în unul și același plan. Prin urmare, filosofii raționaliști au angajat rațiunea într-un domeniu în care acesta trădează cauza pe care trebuie să o susțină.Viclenia ei constă în faptul că mișcarea care începe în numele credinței va fi deturnată, în scurt timp, spre ateism și materialism.
Teodiceea are întotdeauna o nuanță tragică, fiindcă este rezultatul unui aprig conflict dintre rațiune și sentiment. Pe de o parte, dovezile teoretice pe care le aduce orice teodicee în sprijinul existenței lui Dumnezeu sunt problematice și, pe de altă parte, în lipsa lor, credința religioasă nu e decât o simplă speranță ce nu depășește sfera subiectivității.
O teodicee rețională – sintagma este aproape un pleonasm – este o contradicție în termeni. Am arătat deja cum Leibniz însuși, în Teodiceea sa, suprimă modul rațional de aproduce tocmai în momente hotărâtoare ale demonstarției. Folosind o expresie a lui Emil Cioran, putem spune că orice teodicee rațională este o colecție de silogisme ale amărăciunii.
Seria teodiceelor moderne este curmată de Immanuel Kant. Cu riscul de rigoare, îndrăznim să afirmăm că gândul ascuns care însoțește orice demers critic al lui Kant este tocmai acela de a opri angajarea rațiunii într-un domeniu în care acțiunea ei este ilegitimă. Critica rațiunii pure are caracterul unui denunț . Ea demască ilegalitățile și abuzurile rațiunii. Pentru Kant, problema teodiceei devine identică celei privind dovezile existenței lui Dumnezeu. În esența ei, Critica rațiunii pure nu este nici o ontologie , nici o gnoseologie, nici un tratat despre metodă, cum declară autorul însuși, ci o nouă teodicee. Această idee poate părea paradoxală, mai ales că Immanuel Kant, în afara unui mic studiu intitulat Ûber das Miβligen aller philosophischen Versuche in der Theodizee, nu se referă în mod explicit la ceastă problemă. În Critica rațiunii pure termenul nu este utilizat, însă reamintim că nici Leibniz nu teoretizează teodiceea, ci o edifică. Respingerea de către Kant a tuturor teodiceelor care au eșuat este o nouă teodicee.
Immanuel Kant a demascat falsitatea tuturor demonstarțiilor și inautenticitatea tuturor dovezilor aduse în decursul istoriei în sprijinul existenței lui Dumnezeu, dar intenția „atotdistrugătorului” este cu totul alta. Dacă este imposibil să demonstrez riguros existența lui Dumnezeu, este, de asemenea, imposibil să demonstrezi fără erori nonexistența sa. Teologia rațională optimistă a Aufklärung-ului putea discredita teodiceea însăși, prin faptul că deschidea calea ateismului și materialismului. Limitând știința pentru a face loc credinței, Critica rațiunii pure, repetăm, este autentica teodicee a modernității.
Cât despre Leibniz, trebuie să concluzionăm că Teodiceea sa este o măreață stupiditate. Cel mai mare teoretician al secolului său – cum a fost numit Leibniz – se contrazice, în cuprinsul Teodiceei. Un asemenea act poate trece neobservat când este vorba de unom obișnuit, dar când un mare logician și matematician se comportă uneori ca și cum principiile logice ar fi suprimat, cititorul nu poate rămâne indiferent. Și tocmai acesta este rostul oricărei metafizici: de a te scoate din indiferență. Cum va reacționa spiritul fiecăruia în fața Teodiceei lui Leibnizeste, desigur, o problemă personală, dar în mod sigur această carte este o mare provocare. Când citești cu înfrigurare paginile în care este abordată o problemă ce preocupă, în ultimă instanță, pe oricine, când simți că te afli atât de aproape de un adevăr esențial, filosoful afirmă: „nu cunoaștem în amănunt această problemă”. „Cred că am dovedit îndeajuns că Dumnezeu nu-i deloc responsabil de răul pe care-l permite. Oamenii înșiși, când își fac datoria, nu sunt deloc responsabili de evenimente, indiferent dacă le prevăd sau nu” spune, într-un alt loc Leibniz. Este lesne de observat, citind Teodiceea, că autorul ce-și propune să demonstreze în mod raționalist sfârșește prin a dovedi în stilul unui avocat.
Comparația omului cu Dumnezeu utilizată numai când convine scopului pledoariei, în schimb, la obiecția lui Bayle potrivit căreia Dumnezeu ar trebui să facă binele în mod direct, nu prin intermediul răului, Leibniz afirmă că aceasta „ înseamnă să ne batem joc de Dumnezeu, prin mereu aceleași antropomorfisme”.
Stranietatea Teodiceei este dată și de faptul că este expresia unei gândiri tipic germane, dar turnată în tiparele limbii franceze, într-o vreme în care limba Europei cultivate era latina! În plus, Leibniz, care a fost de o însemnătate notorie, vorbește în cel mai rațional mod cu putință despre cele mai sentimental-personale probleme ale omului.