Ina Scaietina

Sau cum am devenit scriitoare

M-am intalnit cu Ina intamplator, la un atelier de creatie literara. I-am citit cateva texte apoi mi-am luat inima in dinti si am invitat-o la o cafea.

Asa, dintr-odata.

Surprinzator a acceptat pe loc, probabil mutra mea ii inspira incredere. Mi-o afisasem pe cea a omului macinat de suferinta inadaptarii cotidiene. Se poarta.

Dupa o cafea si o bere, am inceput sa ne cunoastem mai bine. La a doua bere (plus o cola pentru ea) m-a luat prin surprindere cu o intrebare:

-Vrei sa stii cum am ajuns scriitoare?
Nu vroiam neaparat.
-Da, bineinteles, povesteste-mi, am zis insa, si am afisat de data asta mutra omului interesat de un subiect anume.

Am mai multe mutre, le scot la iveala in functie de circumstante.

-Dar promiti ca nu razi de mine? continua facandu-ma putin curios.
-Nu am sa rad, am asigurat-o.
-Bine… Fii atent. Intr-o seara duc copiii la culcare apoi ma retrag in camera mea. Barbata-miu era plecat, eram singura si plictisita. Nici somn nu prea mi-era, asa ca am pus la intamplare mana pe o carte de pe noptiera si am inceput sa citesc. Nu stiu cat timp a trecut, insa la un moment dat am ridicat ochii dintre pagini si era sa mor de inima!

Langa mine, asezat cuminte pe marginea patului, statea un batranel surazand in directia mea. Parea inofensiv asa, cu privirea calda, cu mainile zbarcite in poala, imbracat elegant intr-un costum negru. M-am ridicat repede si am dat sa ies din camera, ma gandeam sa sun la politie, sau la vecini, cineva daduse buzna peste mine in casa! Apoi l-am vazut privindu-ma si mai bland, punandu-si degetul aratator pe buze.

-Ssst, spuse, iar spusa asta a lui ma tintui parca locului. Nu iti fie frica, continua cu o voce atat de calma incat ma facu sa ma intorc si sa ma asez la loc, ca hipnotizata. Nu iti fac nimic rau.
-Cine sunteti? am reusit sa ingaim. Si cum ati intrat aici?
-Cine sunt nu are importanta prea mare acum, iar aici am intrat pentru ca dumneata mi-ai ingaduit.
-Cum adica? Nu imi amintesc sa fi dat cuiva drumul in camera….

-Era deschis, nu a trebui sa imi dai drumul.
Am privit spre usa. Inchisa in toata regula. “Nu, asta nu are cum sa mi se intample mie”, imi ziceam si am inceput sa ma ciupesc tare de toate partile corpului. Insa batranelul era tot acolo, zambindu-mi cu ingaduinta.
-Domnule, nu va mai jucati cu mine. O sa strig, o sa chem politia, am zis, insa cu o voce moale, pe care abia mi-o auzeam.

-Stii la fel ca mine ca nu ai s-o faci. Dar sa nu mai pierdem vremea, spuse de data asta mai hotarat si se ridica. Sa iti spun de ce am venit la dumneata.
Eu sunt un suflet marinimos. Eh, asa am fost de cand ma stiu, unii pot considera asta o slabiciune, altii o virtute. Nu are importanta. Cert este ca mi s-a dus vestea. Iar aceasta marinimie mi-a definit si condus viata pe un drum pe care in primii ani ai tineretii nu eram sigur ca am sa apuc, chiar daca pe undeva mi-as fi dorit-o.
Totul a inceput cu prima vizita - si zicand asta a inceput sa se miste prin camera, frecandu-si usor barbia. Isi amintea.

Apoi vizitele s-au inmultit, iar eu a trebuit sa le fac fata tuturor, pentru ca mi-am dat seama ca asta mi-era destinul.

Erau personaje.

Personaje care tanjeau sa prinda viata, care vroiau sa iasa din anonimat, care vroiau sa se miste, sa alerge, sa dialogheze, sa interactioneze.

Erau personaje care vroiau un autor.

Iar eu le-am acordat intelegere si le-am ajutat pe toate. Atat cat am putut. Unora le-am fost autor direct, luandu-le sub tutela mea. Insa in timp au devenit foarte multe, extrem de multe, nici in o suta de vieti probabil nu as fi reusit sa le insufletesc pe toate.

Asa ca am apelat la prieteni, apoi la cunoscuti, apoi pur si simplu la persoane despre care citeam sau auzeam cate ceva. Persoane care ar fi putut, dupa unele criterii ale mele, sa le fie autori diverselor personaje care veneau parca in suvoaie peste mine.

Si asta datorita marinimiei mele fluviale.

Timpul s-a scurs, cu nesimtire. Iar si eu, ca oricare om de rand, mi-am gasit sfarsitul.

Cand zise asta se opri din mers, iar eu mi-am pus mana pe inima scotind un “Ah” fara sonoritate.

-Da, continua, asezandu-se exact cum il vazusem prima data, dar ce credeai dumneata? Oricum, asta nu are importanta. Nu acum.
Dar sa nu crezi ca dupa moartea mea lucrurile s-au oprit. Nu. Personajele curgeau si curg in continuare spre mine, din diverse colturi ale lumii, din ce in ce mai multe si mai hotarate. Nu le mai pot ajuta direct, se intelege. Insa am o eternitate la dispozitie sa le gasesc parinti.
Aici rase usor, dezvelindu-si dintii.

-Dar nu este usor, sa stii. Mai ales ca sunt de o diversitate extraordinara, vin incarcate cu specificul fiecarei tari, al fiecarei zone, al fiecarui moment istoric in parte.

Ma invelisem cu patura si ma ciupeam de zor pe brate si picioare, cred ca mi le invinetisem deja. Inchideam si deschideam ochii sperand ca naluca va disparea iar eu ma voi trezi linistita, scaldata de razele soarelui, ca in fiecare dimineata.

Dar degeaba. Batranelul era in continuare acolo, langa mine, vorbind domol.

-Acum cateva zile, zic eu zile, insa nu sunt sigur de nimic, stii, aici unde sunt eu, totul se petrece intr-o singura zi, mare si lata, dar hai sa pastram exprimarea, acum cateva zile spuneam, m-au vizitat cateva chiar de aici, din zona dumitale. Un grup de persone, unele triste, altele vesele, unele nemultumite, altele impacate cu ele insele, insa toate cu aceeasi dorinta. Maestre, mi-au zis, ajuta-ne. Vrem sa iesim la lumina. Si numai dumneata, cu atata experienta, ne poti gasi pe cineva.

Intelegi acum? se intoarse spre mine privindu-ma atent. Intelegi de ce am venit?

-Da, nu , nu stiu, am zis complet zapacita de cap.
- Intelegi, cum sa nu. Intelegi, imi zise, vad asta in ochii dumitale. Vreau sa te ocupi dumneata de personajele acestea. Mie imi sunt dragi, la fel ca toate celelalte, sunt sigur ca o sa va impacati de minune. Si iti spun eu, sa nu ma intrebi de unde si cum stiu, iti spun eu ca dumneata esti cea mai nimerita persoana pentru ele. Vei fi un autor desavarsit, in ceea ce le priveste. Da, te-am urmarit cu atentie de acolo de unde sunt – sa stii ca se vede tot, totul este transparent de acolo, pana in strafunduri – si acum cred cu adevarat ca esti pregatita.

Am ramas muta de uimire. Nu ca pana atunci as fi scos vreun sunet. Insa acum chiar daca as fi vrut nu as mai fi putut.

-Eh, astea fiind zise, se ridica batranul, e cazul sa plec.
Am dat sa ma ridic, pentru a-l conduce, ca o gazda cu bun simt.
-Nu te deranja, imi zise, gasesc singur drumul. O sa plec pe unde am venit, stai linistita.
Se indrepta spre usa apoi se intoarse.
-Ah, era sa uit. Or sa te viziteze, cat de curand. Sa ii primesti bine, sunt personae cumsecade. Iti urez success si multa dragoste de viata. Si te astept aici, langa mine. Insa nu te grabi, spuse, timp avem destul…

Apoi mi s-a intunecat privirea. Brusc, am vazut negru in fata ochilor. Cand mi-am revenit nici urma de batranel. Am deschis usa, m-am dus repede in camera copiilor – dormeau linistiti in patuturile lor. Am cautat prin toata casa, am verificat usa de la intrare – inchisa cu yala, de doua ori, exact cum o lasasem.

-Brrr, mi-am zis. Am sa dau stirea asta celor de la revista fenomenelor paranormale. Doar ei sa ma creada. Sau nici macar ei nu or sa o faca, chiar daca, probabil, o sa o publice pe acolo pe undeva… Astia publica orice tampenie.

Si m-am dus la culcare. Era trecut de miezul noptii.

Au trecut zile intregi, iar eu, treptat, am uitat experienta ciudata pe care o traisem. Barbata-miu s-a intors acasa, copiii au inceput scoala, eu mi-am vazut mai departe de viata pe care o duceam. Rutina, dulce rutina.

Apoi s-a intamplat. La cateva luni cred, chiar ca uitasem tot. Doar seara asa, inainte sa adorm, mi se mai strecura o neliniste usoara in suflet. Inexplicabila. Dar atat.

Insa intr-o zi cine va imi batu la usa. Eram acasa doar eu cu baiatul cel mare.
Am deschis precipiata, aveam mancarea pe foc. Din prag imi zambea un batran cu mustati bogate, imbracat taraneste, cu o palarie verde inchis pusa pe varful crestetului.
-Sarut-manusitele, imi spuse, domnita Ina locuieste aici?
-Eu sunt, i-am zis mirata. Nu il cunosteam, nu il mai vazusem in viata mea.
-Eeei, bata-va norocul sa va bata, zise, iata ca v-am gasit pana la urma. Mare-i orasul ista al matale, greu te mai gaseste omu’. Eu is Tache Roata din Lapovita de Sus!
Si zicand asta intra in casa, fara sa-l fi poftit.
-Venii la matale, zise si isi puse haina si palaria in cuier, la recomandarea maestrului. Imi zise ca vorbi deja cu talica, asa ca o sa ma primesti cum trebe.
-Dar eu nu va cunosc..
-Ei lasa, lasa, o sa ai timp sa ma si cunosti. Acu’ ai sa stam undeva jos, si sa iti povestesc ofu’ meu.
L-am poftit in sufragerie sa ia loc, iar eu am alergat sa opresc aragazul. O sa raman cu mancarea nefacuta, imi ziceam parasind bucataria.
In sufragerie, langa batran… surpriza! O femeie purtand un batic, timida, cu privirea plecata.
-Si dumneaei cine mai e? am zis oftand.
-Eu is tata Savetuta, domnita Ina. Nu putui sa ma tiu dupa omul asta pe scari, urcai mai greu. Dar ajunsei pana la urma, zise, si isi ridica ochii, ajunsei, ca tare mult vrusai sa te cunosc. Ca maestrul asa de frumos vorbi despre matale, ca ne fermeca pe loc. Si ne-am zis, da, iacata, este izact ce ne trebuie
-Care maestru? Am intrebat mirata. Nu prea inteleg eu…
-Cum care maestru? Maestrul. E unul singur, se mira batranul. Care veni si vorbi cu matale acu’ cateva zile, sa fie vreu doua trei saptamani de atunci. Ne-o promis ca trece pe la matale si ca iti spune ofu’ nos’.
-Ce of? am indraznit sa intreb.
-Pai taman matale sa nu intelegi? Uite, ca noi asa cum ne vezi, nu suntem in carne si oase, nu suntem deloc. Adica suntem dar doar pentru maestru.
-Si pentru matale acum, interveni femeia.
-Da, si pentru matale. Apai noi vrem sa fim pentru toata lumea, intelegi matale? Si maestrul ne-a trimis aici, domnita Ina, asa a zis, ea va poate ajuta. Duceti-va pe la ea, asa a zis.
-Oameni buni, am spus brusc teribil de obosita. Eu nu inteleg si pace. Cine sunteti? Si ce cautati voi acum la mine in casa?
-Pai eu is Tache Roata din Lapovita de Sus.
-Si eu tata Savetuta.
-Si veniram sa te luam ca autoriu.
-Ca ce? M-am facut ca nu inteleg.
-Ca autoriu domnita. Sa ne scoti la lumina. Sa ne scoti lumii intregi.

Atunci mi-am amintit dintr-odata experienta ciudata din noaptea aceea. “Nu, nu se poate!” mi-am zis.
-Si maestrul acesta.. cum arata? am baguit.
-Cum sa arate? Un om ca toti oamenii. Modest. Dar distins, distins… nevoie mare. Poarta asa un costum negru, si cand merge se vede ca are obrazul fin. Stii matale, el a ajutat multi ca noi. Foarte multi. De aia ne-am dus si noi la el in audinta. Ca saracu’ cate are pe cap… Dar stiam sigur ca are sa ne ajute. Asa cum stim sigur ca si ‘mneata o sa ne ajuti.
-Asa e, stim sigur, puncta tata Savetuta aranjandu-si baticul.

M-au taiat caldurile. Am inceput sa pun totul cap la cap si sa trag concluzii.
-Stai sa inteleg… voi doi sunteti care va sa zica un fel de personaje.
-Da, personagii in toata regula.
-Asa. Si eu trebuie sa devin autoarea voastra.
-Da, domnita, da.
-Si mai sunt altii ca voi?
-Oho, sunt domnita, sunt. Dar nu am venit decat noi acu. Dar o sa vie si ceilalti, in timp. Noi avem intaietate, ca suntem mai indrazneti. Dar n-ai grije mataluta, ca pe data ce termini cu noi, or sa vie toti. Da’ pe rand, sa nu te obosim.
-Nu, sa nu te obosim, puncta Savetuta iarasi, mijind ochii.

Toata chestiunea aceasta mirosea de la o posta a farsa. Dar in ciuda acestui sentiment, am zis:
-Bine, am sa va ajut. Cum facem?
-Domnita, se ridicara ei, domnita, de-ai sti mataluta ce bucurie ne facusi!
-Da, o mare bucurie, domnita!
-Sa iti dea al bun sanatate si viata lunga, ca ai un suflet mare!
-Mare, mare suflet ai domnita!
-Nu iti face mataluta griji, ca noi acu’ plecam. Dar o sa ne intoarcem, si o sa vorbim mai pe indelete despre tot si toate, iar talica ai sa scrii totul.
-Da, totul ai sa scrii talica.

Si mai urma o cascada de cuvinte de gratitudine asupra carora nu am sa insist. Apoi plecara.

Ma obosisera, asa ca m-am dus sa ma intind putin in pat. Am luat, ca de obicei, o carte in mana, gandind sa citesc pana adorm. Dar ceva mi-a atras privirile. Era o carte de Pirandello, iar ceea ce m-a frapat a fost poza de pe coperta interioara care il arata pe autor. De acolo, de pe hartia cartonata, imi zambea cald batranelul care fusese in noaptea aceea la mine.
Sigur ca da! Mi-am zis cautand febrila cuprinsul. Sigur ca da! Gasisem piesa “Sase personaje in cautarea unui autor”.

-Ei, cum ti s-a parut? Mi-ai promis ca nu razi.

Nu radeam, dar nici mult nu mai aveam. Mi-am scos mutra serioasa.

-Si cu personajele ce s-a intamplat?
-Pai ma viziteaza din cand in cand, iar eu scriu cate o istorioara. Pana acum am doua cu mos Tache si doua cu Savetuta. Dar o sa mai vina.
-Ina, am zis pe un ton bland. Acum afisam mutra ingaduitoare cu cei mai slabi ca noi. Te-ai gandit vreodata ca totul a fost rodul imaginatiei tale bogate?
-Cum sa nu. Si nu ar fi greu nici de explicat. Am adormit cu Pirandello in brate, citind probabil chiar “Sase personaje….” De unde si visul cu vizita lui. Apoi subconstientul incarcat si probabil dragostea mea pentru literatura, au actionat in zilele urmatoare.

Nici eu nu o puteam spune mai bine.

-Dar nu cred ca asa s-a intamplat. Cred ca a fost cat se poate de real, iar personajele mele sunt unele autentice. Ele imi ghideaza viata, ele ma construiesc pe mine ca scriitoare si nu eu pe ele ca personje. Ele exista in afara mea, traindu-si mereu aceeasi viata.

-Eh, daca tu zici, sa stii ca te cred.

Iar afisam mutra seriasa. Dar in mine radeam de mama focului.

Am platit si ne-am despartit prieteni. Dar pe drumul spre casa mi-am dat seama ca ceva nu este in regula cu fata asta… Dar are un atu, mi-am zis. Scrie bine.

Si, intr-un final, asta conteaza.


George Dumitru

Bucuresti 15 nov. 2004






Ina

Buna ziua prieteni, buna ziua tuturor. Sunt Ina, in versiunea Sache. Sa nu va mire nimic din cele ce urmeaza, caci singurul vinovat al textului de mai jos, este doar Sache, cu ideile lui...

Hei, nu va mai zgaiti la monitoare! Azi,cincisprezece noiembrie anunt public ca m-am saturat. Nu mai suport aspiratorul, nici stersul ferestrelor. M-am saturat de praful din biblioteca, de spalatul hainelor, m-am saturat de gatit si de calcat rufe. Dar cel mai mult m-am saturat de soneria de la usa. Cum asa? Pai, sa va povestesc.

Nici una - nici doua, aud Bing - Bang si apare nea Gigi sa citeasca contorul de lumina. Bing - Bang apare si tanti Lina sa-si noteze cifrele de pe contorul de gaze. Cand sa deschid o carte sa citesc, Bing - Bang, vine iarasi tanti Lina, sa incaseze taxa de televizor. Bing - Bang, e postasul Marin cu factura de Romtelecom. Bing - Bang soseste doamna Nan sa incaseze intretinerea. Bing - Bang apare iar nea Gigi sa-i platesc factura de lumina. Bing - Bang vine repede si tanti Lina sa incaseze factura de gaze. Bing - Bang, e postasul Marin, acum aduce factura de Connex. Ma tot gandesc in mintea mea, sa schimb oare soneria? Sa faca de exemplu: Muuu! Vai, ce Fulga sunt, a venit televiziunea... Na! c-am luat-o razna. Sa nu mai lungesc pelteaua, azi m-am decis sa iau o pauza, sa ma retrag sus, in muntii Carpati, cum faceau dacii cand erau atacati de migratori. Studiez o harta si gasesc ceea ce-mi trebuie: un refugiu cunoscut doar de salvamontisti, pe platoul Bucegi.

Zis si facut. Astazi, cincisprezece noiembrie, la sapte dimineata, ma urc in tren, directia Valea Prahovei. Adio civilizatie! Adio migratori-incasatori! Adio aspitator...

La pranz ajung la Sinaia, iar la cota 2000 urc imediat cu telecabina. Apoi ma indrept spre Valea Jepilor, aproape de Varful Omu si gasesc usor locul marcat cu carioca pe harta. Am aici tot ce-mi trebuie: pat, perna, doua paturi, o masa si o lampa cu gaz. Conserve am adus eu, de tot felul.

Dupa ce-am admirat apusul, iar soarele a disparut cu totul dupa munte, am stins lampa cu gaz si m-am culcat. Aici, sus, trebuie respectata legea muntelui, adica sa te culci odata cu gainile. Ha! Acum sigur o sa intervina Sache: Ina, iti aduci aminte proverbul? Cine se culca o data cu gainile se culca si-a doua oara. Si ce daca va zice asa? Eu
tot ma culc.

Cioc - Cioc!
Ma dau jos din pat, merg la usa, gandindu-ma ca am halucinatii de la aerul rarefiat.
- Cine e?
- Sunt eu, Sache. M-am intalnit cu nea Gigi si ti-am adus factura de lumina.
- Hai inauntru. Cum m-ai gasit aici?
- Dupa parfum. Am mers pe dira...
- Aha. Si acolo ce-ai adus?
- Cateva sosete, sa nu vina cutremurul.

Cioc - Cioc!
Deschid usa si...
- Bau! Sunt eu Anda Andries. Am venit sa-ti aduc factura de gaze, de la tanti Lina.

Cioc - Cioc!
- Cine e?
- Eu sunt, Nicolae Tudor. Am venit cu factura de Connex si-o oferta beton: abonament lunar de cinci euro si-o lipie. Auzi, mai am aici si-un vin bun de Pietroasele.

Cioc - Cioc!
- Cine e?
- Sunt eu, Lore Danila. Nu puteam pierde ocazia sa va intalnesc pe toti aici. A, era sa uit. Poftim factura de Romtelecom. Era pusa in usa apartamentului tau din Vaslui.

Cioc - Cioc!
- Intra, strig iar.
Pe rand apar Decembrie, Peta, Elia David, Radu Herian, Valentin Oprea, Andrei Neagu, Virgil Titarencu si Dodu.

- Putina liniste, va rog, se aude vocea lui Radu. Ne-am strans aici, la refugiu, sa o sarbatorim pe cea mai simpatica Scorpiuta de pe mapamond. Sa ii uram cu totii la multi ani Inei. Sache, tragi tu o fuga pana-n Busteni sa aduci un tirbuson? Are Nicolae niste feteasca...

Vlad Cătălin






Cum să fac să îmi țin gura
(aș veni la prajitură)
In curând s-aduc factura
De pe la vreo editură!

(Anda Andrieș)








Astăzi mai decojești o foaie
Din viața asta ca o ceapă
Să dăm cep, dară, la butoaie
Că stă petrecerea să-ncepă.

Pune și curca pe grătar
Că iată, vine și moș Tache
Și-l știi cum e, chițibușar,
Să-ți scuipi în sân, că te deoache.

Iată pe Veta, pe Măndie,
Pe Ferdinand nu-l văd pe-aici,
(Bucatele pe masă-mbie
Dar cred că n-am să gust din mici).

Să-ți fie viața presărată
Cu dulci și-nmiresmate flori
Iar ca desert, tu, dragă fată,
Să ne citești niște scrisori!

Florin Rotaru



motto:

"Langa mine, asezat cuminte pe marginea patului, statea un batranel surazand in directia mea"

cand prin noapte iar se-arata
unul ce-a venit pe cos
Ina-i foarte suparata...
(mai ales daca e mos)

Ina-l scoate din incinte
c-un obraz de ciuda ros'...
(nu atat pentru ca-i mos
ci ca-i... asa de cuminte!)

Dumitru Cioaca-Genuneanu





Scrisori și schițe sau pamflete
Ne-au dovedit adeseori
Că ea e cel dintîi scaiete
La care riști - de rîs - să mori.

Jupp B. Itter









net-ul ca net-ul…
dar eu nu-mi gaseam biletul
si m-au coborat din tren
m-au lasat fara refren
caci scriam un cantecel
pentru tine Scaietel

nu aveam nici buletin
luasem doar sticla cu vin
si un buchet de floricele
sa te bucuri tu de ele
i-am rugat i-am implorat
sa nu-si faca asa pacat

le-am zis si de agonia
de toata paranghelia
am ajuns abia acum
ca m-au retinut pe drum
ti-am adus niste fistic
te imbratisez un pic

sa ai parte doar de bine
de cepe si amandine
sa-ti fie viata lumina
cu iubire si sulfina
sa fii vesnic parfumata
ca si scrisul tau mai fata
.........................
sunt pe fus de poezie
fac sosete din hartie
nu ma pricep la andrele
si le tes atunci din stele

impletesc iar insomnii
adun rime cam zurlii
uneori ma ia cu frica
si ma simt ca o furnica

simionescu adriana-marilena


O proza scrisa bine poate fi inteleasa de oricine dupa foarte multi ani. Ina scrie cum se vorbeste, viul grai. Prin scrierile ei limba devine unealta sigura pentru manuirea oricarei idei moderne.

Pentru a judeca si a pretui meritul unui autor, trebuie a cunoaste bine ce il indeamna sa scrie. Vom afla de la Ina. Este o buna cunoscatoare a graiului romanesc din diverse medii, bogat in cuvinte, melodios in legatura lor vioaie si plin de intelesuri cuminti, tot asa de potrivit pentru sagetarea glumii cat si pentru deschiderea adancurilor intelepte.

In scrierile sale Ina este ajutata de fantezia cea inalta si inima ei cea simtitoare. Ma gandesc ca va veni cineva odata prin agoniile acestui site sa adune in copertile unei carti aceste nestemate. Ina este cea care ne inveseleste sufletul prin bucurii ideale, e cea cu mii de spirite si de inimi, cu mii de simtiri si gandiri deosebite.

Timpul se scurge azi si arunca aspupra ei o zare albastruie ca aceea ce acopera muntii in departare si sub dansa se inalta, ca aburii sub soare, formele fantastice din lumea reala, a visului, care se amesteca, se contopesc cu amintirea schimbata a faptelor reale, si astfel din tesatura adevarului cu inchipuirea, a realitatii cu fantezia se naste o adevarata opera.

Ina imbogateste spusa ei cu o gandire profunda adancind simtirea intregului, poleieste graiul in care toarna apoi gandurile sale, si nu numai atat imbraca zicerile ei in farmecul necunoscutului. Anumite expresii folosite de autoare cauta sa urmareasca tremurul interior al sufletului cititorului miscat de simtiri, mai ales daca corespund intr-adevar cu ceea ce vrea sa exprime.

Acest mod de reproducere a frumosului explica farmecul nespus la citirea textelor. Doar gestul cititorului hotaraste cu timpul asupra valorii literare a prozei respective, daca aceasta ramane o vreme in memoria noastra.
Ina prin puterea zborului sau cuprinde lumea intreaga in ea si ne destainuieste interiorul ei, acea lume a ei, pe care ne-o daruieste noua cititorilor, si-o coloreaza dupa firea sa.