Mircea A. Diaconu- Cronica la volumul „Primul Kaddish”-Editura Dacia, 2002, al Angelei Furtună

Nu înteleg de ce volumul de debut al Angelei Furtună nu a avut ecoul pe care l-ar fi meritat. Metonimii de word-trotter (1999), este o carte puternică, scrisă cu furie, disperare si ironie; obligînd la o abandonare a comoditătilor diurne, ea poate lăsa urme adînci în constiintă noastră estetică, putînd marca cu adevărat aparitia unui poet care îsi construieste cu rigoare destinul. Totusi, ea a trecut ca si neobservată; în schimb, poeta si-a luat din plin revansa printr-o prezenta semnificativă în cîteva din revistele literare importante ale ultimilor ani si, iată, printr-o nouă aparitie editorială, Primul Kaddish (Editura Dacia, Colectia Poetii Sucevei, 2002), volum care poate consacra un autor aflat dincolo de orice ezitare, neintrat încă, poate numai din neatentia criticii si a confratilor, în constiinta publică a cititorului de poezie.
Închinat „celor care trăiesc în durere cu iubire, mîntuindu-se”, volumul e alcătuit din două cicluri distincte, scrise în perioade diferite, mizînd pe zone aparte ale unei sensibilităti, indiscutabil, unitare în energia ei clocotitoare, libere de orice servituti, deschise către un suflu al sinceritătii…, da, sinceritatea unei inteligente coplesitoare, a cărei alonjă atinge deopotrivă spaima de moarte si cotidianul în care se ascund multiplele forme ale declinului, lumina stinsă a iubirii si himerele unui timp care adăposteste fantose gonflabile. În fiecare dintre cele două cicluri pulsează, însă, pe lîngă această neliniste iconoclastă comună, un alt sînge existential si… lingvistic, nutrit de alte angoase, dizolvat în alte incandescente.
Colonist în tara lui Amenhotep (2000), poem amplu, refuzînd chingile prea strîmte si formalizate ale versului – totusi, bare oblice marchează anumite rupturi –, intră în categoria cuprinzătoare a crizei constiintei moderne, în care eul îsi trăieste agonia, constient de singurătatea lui socială si ontologică. Semnul marii poezii este dat aici nu numai de acuitatea si fervoarea cu care această stare, deloc si de la nimeni împrumutată, se manifestă – Angela Furtună construieste aici în afara oricărui traseu progresiv o intensitate care sondează si întemeiază anxietatea –, ci si de felul propriu de a face din limbaj un teritoriu gata de explorat, fascinat de sine si fascinant în tendinta lui de a suplini realitatea, fie ea si emotională. A se proiecta într-o identitate textuală, a construi o lume care stă sub semnul imaginarului lingvistic, iată nu pariul, ci substanta unei poezii care, consecintă a unei inteligente care se hrăneste din cultură si sarcasm, din melancolie si damnare, nu lasă nicicînd impresia vetustetii sau a experimentului. În fond, poezia aceasta angajează total, în directia unei constiinte sceptice, care nu acceptă iluziile, salvîndu-se, dacă putem să spunem astfel, urmuzian. Umorul negru, păstrîndu-se în preajma fiintei, iese din zona „expresivitătii”, pentru a da seamă într-un mod în care ironia este consubstantială crizei, despre un timp alterat, despre sentimentul acut al izolării. Construit infinitezimal, poemul se dezice de poetica minimalismului, în favoarea unei elite a senzorialitătii, care refuză orice fel de fundamentalism, constiente de iluzia lumii, de manifestarea exclusiv ca metatextualitate a lumii.
Altfel, Amenhotep lunecă usor spre burlesc, consistenta lui intrînd în zona contradictoriului, totul dezvăluind aici criza eului neputincios în fata exploziei unei lumi de marionete, care nu mai păstrează nici măcar memoria naturii. Dacă n-ar fi o aură a cuvintelor care să pulverizeze deasupra lucrurilor neantul si deasupra neantului o constiintă luminoasă, sau măcar iluzia ei, si dacă n-ar fi această proiectie a eului, care devine motorul si liantul întregii constructii, atunci sigur că am rămîne în interioarele unor mecanisme consacrate de Urmuz, fată de care, totusi, e mai putin cinism, ca si mai putină atrocitate. Am putea re-construi imaginea acestui personaj a cărui existentă – de hîrtie – dă seama despre fantasmele, spaimele, artificialitatea unui timp, despre angoasele unei fiinte rătăcite în lume. Fără să existe, Amenhotep este, totusi, dovada cea mai sigură a unei existente, însă a uneia intrate în derivă, eventual, cazul poetului, fascinate de vid.
Oricum, un poem din care nu poti cita decît integral, sau – cum am putea face noi însine – pe sărite, cu speranta că am putea păstra, fie si din fragmente, ceva din taina acestui discurs, ceva care să convingă că ne aflăm în miezul tare, inaccesibil tocmai din cauza fragilitătii lui exemplare, a poeziei. Nu vom cita, asadar nimic, mai remarcînd doar că întreaga poezie urmează unui filon venind la lumină, numai pe jumătate, din subconstient, păstrînd neatinse ruine, spectre, obsesii, cărora le simti vibratia cumva viscerală, din care se naste un fel de fascinatie oarbă pentru ceea ce trăieste adînc în noi si nu ne apartine, continîndu-ne. Un poem – alunecînd în voaluri alchimice – care debutează afirmînd tutela materiei, din care nu rămîne decît exercitiul spiritual al contemplării ei („dincolo de lume e doar lumea / un atelier pentru experti în deranjarea plauzibilului / aur exfoliat sub ruina ascezei”) si care sfîrseste prin a crea iluzia recuperării, fie si din zdrente, din carton (faraonul e de carton), a identitătii eului. În interiorul acestei posibile transmutatii, poezia ca exercitiu al suferintei, suficiente siesi, neluînd nimic din afară, mîntuind într-un fel care transformă suferinta într-o mecanică iluminată a analizei de sine voluptoase: „femeile lui Amenhotep ies si intră în text ca într-o saună ce le livrează de fiecare dată amantului spre desfătare / […] / eu alunec în susul unui cer vălurit / un scarabeu pe un voal de nuntă / la capătul lumii e doar lumea si Amenhotep într-o zdreantă de lux / vamesii potolesc tîtînile mării cu stiri despre receptarea mediatică a durerii ca bucurie perversă / aur pe anatomia suferintei ce colonizează sacrificiile celor blînzi / decoratiuni si arte devastînd scheletul craniului meu în dialog cu masca de ceremonie mortuară a unui Amenhotep de colectie / poezia ca putrefactie a eului disociabil”.
Aceeasi fervoare a notării – care transformă exercitiul propriu-zis al consemnării în eveniment în sine – în cel de-al doilea grupaj al volumului, Primul Kaddish. Jurnal al initierii în durere (2002), grupaj mult mai consistent, nu însă valoric, ci ca proportii. În fond e vorba de mai bine de o sută de poeme, pe alocuri lăsînd impresia unei formalizări a discursului, supunerii lui unor tipare personale de care, orgolios parcă, limbajul poetic nu vrea să se debaraseze. Adverbul comparativ cum, de exemplu, folosit uneori excesiv, chiar de mai multe ori într-un poem, apartine parcă unui alt timp poetic. Cum efectul intră cumva în zona manierei, mi se pare nefericită folosirea lui, ca în exemple care nu pierdeau nimic prin o substituire care să însemne o acceptare a firescului. Dar poate că întregul discurs, încărcat de o lumină a timpului scurs între eveniment si notare, intră într-o zonă putin fastuoasă, acoperită de reverie, una a identificării nu cu evenimentul, ci cu proiectia sa lingvistică: „treptat mă transformi într-o nelinistită printesă a apelor, / zilele fosnesc în jurul nostru cum larvele unui fluture de hîrtie, / noi nu privim decît unul prin celălalt si ne scrijelim direct pe pielea / filigranată cuvinte care nu mai înseamnă nimic”.
Acest Jurnal al initierii în durere, care înregistrează nu zilele petrecerii evenimentelor existentei, ci pe acela, singurul, al scrierii poemelor (poeta notează riguros, poate cu rigoarea fictiunii, ziua redactării fiecărui poem), are la un prim nivel structura unui eveniment fascinatoriu: el reconstituie, prin evocări lirice, un timp paradisiac, al iubirii, al mării, al unei intense lumini, eliberate de orice consistentă materială si biografică. Să nu uităm, însă: kaddish-ul este o rugăciune rostită în memoria mortilor, intens stilizată, construită mai ales muzical, iar jurnalul acesta nu e altceva decît sublimarea amintirii însesi în melancolie care purifică. În poeme ale fragilitătii – ar fi fost admirate de Radu Petrescu –, totul se hrăneste din această poetică a sublimării, din nuante si detalii construite cu mînă sigură, cu inteligenta sceptică si orgolioasă a transformării trecutului în fina tesătură a neantului si, deopotrivă, a limbajului. Primul Kaddish este volumul acestei aventuri a eului care se reconstituie luminos din trecutul unui esec, devenit auroral prin filtrul timpului, si care, totusi, în afara oricărei iluzii, instituie exercitiul scrisului, experienta prezentului, ca pe o perpetuare a acestei exersări în suferintă. În fond, poeme despre absentă – absenta trecutului si deopotrivă a prezentului, absenta – si despre aura nostalgică pe care ea o tese într-un limbaj care se perpetuează fascinat parcă de propria-i cădere în abis, într-un suprareal care nu iese din consistenta limbii, fascinat de propria-i identitate muzicală.
Si de data aceasta e greu să citezi ceva, să te opresti la un poem anume, să retii fie si numai un titlu din multimea de titluri memorabile – cu fata la neant, orbi în lanul de lumînări arzînd, cîntec de pierdut legătura cu lumea reală, asa vine tineretea si lasă în urmă un crater sau titlul ultimei poezii a volumului, memorabilă poezie, culoarea pasilor ce nu lasă urme: „am fost la tine, Doamne, în dimineata / cînd m-a luat soarele în cămasa lui si mi-a tălmăcit / cu palmele încinse primele litere ale căderii // am ajuns departe departe în America / de Sus si nu aveam la mine decît / legitimatia de redactor la o revistă literară // Sfîntul Petru era în delegatie si lăsase la poartă / în locul lui un nestiutor de durere / care nu recunostea pe cartela mea / cele cîteva litere ale îngenuncherii // după trei ore de asteptare, / văzînd că se apropie o ploaie diluviană, / m-am întors pe Strada Lalelelor 105 / unde mai aveam niste treabă // dar am fost la Tine, Doamne, în dimineata / cînd M-ai luat nitel în cămasă, M-ai strîns la piept / si Mi-ai soptit că încă nu am culoarea / pasilor fierbinti ce nu-si lasă urma pe nisipuri”. Cu această carte Angela Furtună se fixează în istoria poeziei românesti contemporane, tipologic undeva între Mariana Marin si Marta Petreu, indiscutabil însă că pe acelasi raft – cel din fată.

in Convorbiri literare, Meridiane feminine (III)




***
Blog Angela Furtuna