Ne aflăm în Orient, în Asia, iar eu, într-un colț, în sud-estul Asiei, în Taiwan. Privesc la surorile mele din Coreea de Sud, care, în partea de nord a acestei țări...
Seul, în nord, început de toamnă; în lumina portocalie a razelor de soare, a început deja să se lase voalul unei ceți albăstrui, vizibilă îndeosebi dimineața și în amurg, când sunt mari diferențele de temperatură în raport cu acelea din timpul zilei. În plimbarea sa pe străzile orașului, prietenul meu sud-coreean a observat că m-am cutremurat de frig, a zâmbit, și-a dezbrăcat sacoul, mi l-a dat să mi-l pun pe umeri și a spus: “Un asemenea timp în Coreea de Sud e încă departe de adevărata iarnă!” Pe neașteptate, cuvintele lui mi-au oferit răspunsul la întrebarea de ce încă mai păstrează sud-coreencele portul lor tradițional. Înainte de toate, este greu să delimitezi moștenirea culturală de port și nenumăratele schimbări ce se desfășoară de la mediu natural până la cel cotidian, care-l asaltează pe om. Așa pământ - așa copaci, așa climă - așa flori, așa mediu - așa port.
Datorită îndeosebi climei uscate din Coreea de Sud, nici verile nu sunt ca și-n Taiwan, care se găsește în sudul Chinei, sufocant de calde. Chiar dacă îmbrăcămintea tradițională a coreencelor este largă și pe mai multe rânduri, ea nu e atât de greu de suportat, astfel că deseori se văd și astăzi femei îmbrăcate în portul tradițional. Lucru valabil îndeosebi la ocazii festive, chiar dacă pe străzi, în vitrinele magazinelor, se poate întâlni deseori un asemenea fel de haine - kimonouri, fâlfâitoare și lungi, care îmi aduc aminte de portul larg răspândit în timpul dinastiei Tang - haine largi cu mâneci lungi.
Să privim portul tradițional al chinezoaicelor. Îmi aduc aminte de când eram copil că femeile purtau o îmbrăcăminte pe-atunci la modă, haine cu un guler înalt și despicat pe ambele părți; stilul era sobru, însă creea sentimentul de frumusețe clasică și de grațiozitate. Se deosebea prin toate de cel de astăzi. Datorită căldurilor și ritmului de viață tumultuos, acest fel de îmbrăcăminte nu se mai întâlnește. Cel mai puțin se poate spune despre el că și-a schimbat forma și este evident că aspectul acestei haine chinezești de modă veche nu mai e actual. Ziariștii au realizat un interviu cu croitorii vârstnici care încă mai cos asemenea haine tradiționale și aceștia au declarat: “Diferă doar timpul; atunci ne-am chinuit mult și am muncit pentru maestrul nostru, petrecând mulți ani alături de el pentru ca, în cele din urmă, să ni se ofere ocazia de a deveni independenți. Cine s-ar fi așteptat că astăzi vom fi din nou împinși în planul doi?”
În schimbările felului de îmbrăcare putem vedea și schimbările din cultură. Confruntarea cu trecutul irecuperabil, la fel ca și nostalgia romantică, nu pot schimba concret nimic. Timpul curge implacabil înainte și se comportă aidoma apei care prin asalturi în forță schimbă cursul râului. După război, coreencele au devenit o nouă putere socială, asemenea unui râu nou format. În avântul dezvoltării industriei s-a ivit marea nevoie de forță de muncă feminină, care era indispensabilă în desfășurarea unor munci la liniile de producție. O dată cu dezvoltarea comerțului a fost stimulată dorința de a consuma mai mult. Influențele reciproce între industrie și comerț au făcut ca femeile din păturile de mijloc și de jos ale societății să înceapă să gândească noi modalități pentru ocupații suplimentare, pentru a-și întări astfel bugetul. Toate acestea au făcut posibil ca puterea economică a femeilor să crească puternic, iar prin asta s-a schimbat și rolul lor social. De fapt, și noi, cei din Taiwan, am parcurs același drum. Nu am avut și noi cândva zicala “o casă ca o fabrică”? Numărul femeilor angajate a crescut și ele au devenit în același timp noua forță a societății noastre. Astăzi, coreencele nu mai acceptă să se supună moralei tradiționale, să joace rolul “femeii ascultătoare” - termen care, după cum știți, este moștenit din tradiția chineză. Astăzi, coreencele își au temele lor populare: angajarea socială a femeii, dobândirea unei conștiințe politice, importanța mișcării feministe etc., teme care sunt în deplină contradicție cu tradiționala înțelegere a rolului femeii în societate. Și mai bine este exprimat acest lucru în media ce critică direct și aspru confucianismul care, timp de mii de ani, le-a subordonat pe coreence. La noi, în Taiwan, luptătorii radicali pentru drepturile femeilor merg pe drumul postmodernist care schimbă totul. Ei li se împotrivesc și mai mult conservatorilor care cred că bărbații sunt purtătorii principali ai acțiunilor sociale. Au gândit și sloganul “idoloplecăciunea dinaintea organelor masculine” și folosesc cuvinte ce acționează distrugător.
În baza contactelor și experienței lor personale, coreencele pe care le-am întâlnit prin anii cincizeci au fost în majoritatea lor tăcute. Luând de mai multe ori prânzul în compania lor, am fost tentată să le întrerup tăcerea, să închinăm, să încep discuția, însă ele îmi răspundeau în cele din urmă rușinate, cu privirea aplecată. În același timp, însă, coreenii care se aflau la aceeași masă, erau efectiv altfel: expresivi și vorbăreți. Femeile din anturaj însemnau ceea ce însemnau pentru prânz garnitura de tacâmuri sau șervețelele. Pe lângă beneficiile pe care le aveau de la ele, acestea se aflau aici și pentru decor. Anul acesta, drumul meu în Coreea mi-a lăsat cu totul altfel de impresii. Coreencele au devenit mai vioaie și mai cordiale, mai directe, mai pline de povești, de zâmbete și de expresivitate. Am întâlnit o poetă care vorbea doar o engleză de bază, drept pentru care, pentru a comunica, a căutat un traducător de engleză. A vrut să ne facem surori. Am știut că mâna pe care mi-a întins-o nu a fost doar un simbol al prieteniei, ci și dorința de cercetare a unei altfel de lumi.
Noile vremuri poartă o frumusețe nouă, dar și noi amărăciuni. Fără a ține seama de asta, educația femeilor, îmbunătățirea statutului lor social, toate acestea reprezintă ceva ce face societatea mai bogată și mai fericită. Lumea este făcută ca rezultat al luptei, al râurilor de lacrimi vărsate, al sudorii și sângelui și nu a fost primită, doar așa, din mâini bărbătești. Aceasta este o nouă provocare pentru societatea noastră țesută din cultură și tradiție, a cărei parte sunt atât bărbații, cât și femeile. În această luptă a fost plătit un preț neașteptat de mare. În el intră pierderea vieții de familie, divorțul și viața de unul singur, alocarea inechitabilă a locurilor de muncă, salariile mai mici pentru femeile ce realizează aceleași munci ca bărbații etc., dar și presiunile sociale care sunt trăsături ale acestei perioade tranzitorii de dezvoltare. Poeta coreeană Shan Dung-chun, care este creatoarea frumosului vers: “Când ne despărțim și drumurile ne duc departe unul de celălalt, când ochii noștri în aceeași clipă cu privirea cuprind stelele de deasupra noastră, simțămintele noastre devin unul singur”, mi-a spus odată că, după divorț, a trebuit să crească fără nici un ajutor doi copii și să-și termine și facultatea. Apoi a adăugat: “Situația mea financiară nu a fost rea, ci catastrofal de rea!” Actualmente, ea predă la Facultatea Han Jang din Seul. Povestea ei ne spune că, în tradiția societăților dezvoltate, viața unei mame unic susținător este o luptă grea și plină de suferință.
Într-o revistă care se ocupă de studiul problemei femeii în Coreea am dat de următoarea informație: din totalul numărului de familii, 8,9 la sută o reprezintă mamele unic susținător, care cresc copii mai mici de optsprezece ani. Acesta este un indicator care arată că în Coreea de astăzi, la fiecare zece familii există mai mult de o familie destrămată, în timp ce din zece familii una este întreținută de mamă ca unic susținător. Această informație este catastrofală pentru societate. Responsabilitatea cade pe noul tip de femeie, care a decis să divorțeze. Dar, în spatele tuturor lucrurilor se află o societate conservatoare care, la fel, trebuie să poarte răspunderea pentru toate acestea.
Amurg în nord. Început de iarnă. Cerul încă nu a fost acoperit de vălul întunecat, ici-colo se văd stele. Prietenul din Coreea m-a luat la plimbare pe largile bulevarde din Seul. Încet-încet ne apropiam de o construcție modernă, luxoasă, contemporană. În aceeași clipă, în fața mea se opri un automobil, se deschise o portieră și din el coborî o coreeancă îmbrăcată într-o rochie lungă, tradițională. Compar aceasta cu ceea ce se vede deseori pe străzile Taiwanului și anume că omul întâlnește persoane despre care nu poate spune că sunt de sexul masculin ori feminin. Curios este faptul că luând în considerare îmbrăcămintea nu se poate recunoaște sexul. Mi-am adus aminte de Nora, eroina piesei “Nora, casa păpușilor”, a dramaturgului norvegian Ibsen, în care aceasta, trezită la realitate, hotărăște să plece de acasă pentru a-și găsi libertatea. Da, Nora a plecat, dar se pare că încă își mai caută fericirea.


Versiunea românească: Dușan Baiski