Eu cred că veșnicia s-a născut la sat.
Aici orice gând e mai încet,
și inima-ți zvâcnește mai rar,
ca și cum nu ți-ar bate în piept
ci adânc în pământ undeva.
Aici se vindecă setea de mântuire
și dacă ți-ai sângerat picioarele
te așezi pe un podmol de lut.

(Lucian Blaga – Sufletul satului)

Situată pe cursul mijlociu al râului Sebeș și străjuită de Munții Șureanu, comuna cea mai sudică a județului Alba – Șugag – ne-a întâmpinat în straie de sărbătoare. Am aflat că aici se derula semifinala Festivalului „Cultură pentru cultură”. Ajuns la cea de-a VI-a ediție, festivalul organizat de Consiliul Județean Alba are drept scop revitalizarea culturii tradiționale din mediul rural și dezvoltarea turismului cultural în zonele etnografice ale județului: Blaj, Sebeș-Cugir, Zlatna și Aiud. Când am coborât din autocar, prin Șugag, tocmai defilau, în mândrul port popular, concurenții din comunele din zona Sebeș-Cugir: Blandiana, Câlnic, Ceru Băcăinți, Cut, Doșat, Gârbova, Ohaba, Pianu, Roșia de Secaș, Săsciori și Șpring.



Venise rândul lor să se întreacă în cadrul probelor de spectacol folcloric, meșteșuguri populare și gastronomie tradițională. Finala, care va reuni câștigătorii fiecărei zone, urmează să se desfășoare în prima zi a „Târgului de fete” de pe Muntele Găina. Cu banii obținuți (100.000 lei), câștigătorii își vor putea achiziționa costume populare pentru echipele de dansuri sau vor putea dota căminul cultural.



Strigăturile și chiuiturile se auzeau tot mai departe, iar noi priveam vrăjiți cum șirul de păstrători ai tradiției se îndepărta. Doamna Elena Anghel și-a șters lacrimile și ne-a invitat să vizităm Expoziția etnografică din Șugag. Am fost întâmpinați de o doamnă profesoară pensionară, fiică a satului, care ne-a vorbit despre obiectele aflate în acest muzeu și despre obiceiurile locului. Am sesizat multe asemănări între acea zonă etnografică și Valea Jiului, multe denumiri comune, portul popular izbitor de asemănător, explicația fiind transhumanța, obicei străvechi în cadrul căruia păstorii împrumutau câte ceva din zestrea culturală a celor cu care-și petreceau verile pe munți. Am cunoscut și obiceiuri despre care nu auzisem, cum ar fi „statul la vase”, vechi obicei de nuntă. Mi-au atras atenția opincile extraordinar de grele și m-am gândit la purtătorii lor, care munceau încălțați astfel, fără a se plânge de frig sau de bătături.



După câteva minute de mers cu autocarul, am făcut un popas la serbarea păstorească „Zi, bade, cu fluiera!”. Aici se desfășurau, în paralel probele de gastronomie tradițională și spectacolul folcloric.



Fiecare comună concurentă era pregătită pentru proba de gastronomie cu bucate tradiționale, care te îmbiau să le guști. La început, am crezut că e doar o expoziție. Domnul Ianuș m-a rugat să îl fotografiez cum se face că ia smântână dintr-o oală de lut. Abia când gazda l-a întrebat de ce nu gustă, m-am dumirit că aceste bunătăți ne vor încânta nu numai privirile, ci și papilele gustative. Tentația era mare, dar era imposibil să deguști tot și tare greu de ales. Cu siguranță, juriul a avut o sarcină dificilă.



M-am oprit la masa celor din Cut. Cortul era amenajat precum o odaie țărănească: farfurii și ștergare pe „pereți”, pe jos erau întinse preșuri țesute la război iar o femeie torcea și cu piciorul legăna un bebeluș-păpușă. I-am cerut voie să mă lase să încerc și eu să torc. Cu amabilitatea specifică oamenilor simpli, mi-a cedat locul și m-a sfătuit cum să țin furca și cum să învârtesc lâna pe fus. Am reușit din prima… să rup firul! Tot acolo, preotul satului, îmbrăcat în costum național mi-a arătat o sticlă cu palincă, din 1928. La îndemnul meu, o gospodină a prezentat felurile de mâncare pe care le pregătiseră pentru concurs: supă de chisătură (menținută caldă, într-un ceaun, la foc), tocană de ceapă, vuțăne, prăjitură cu bulion, scoverzi și… izmene întoarse.



Am plecat de acolo, gândindu-mă cu câtă migală își realizau femeile veșmintele, în trecut. Ce lung era drumul de la cultivarea inului și a cânepii, până la cusutul „puilor” pe cămăși… Câte ore, în serile lungi de iarnă, țeseau sau coseau, pentru a fi de fală în sat… Este uimitor cum țărăncile noastre, fără studii de specialitate, știau să îmbine culorile și formele, se pricepeau să adune, pe straiele lor, florile câmpului într-o armonie cuceritoare.



Cu regretul că nu am putut asista la spectacolul folcloric ce se derula, ne-am îndreptat spre ultimul obiectiv al excursiei noastre: Lancrăm – satul ce poartă în nume „sunetele lacrimei”. Casa Memorială „Lucian Blaga” ne aștepta primitoare.



Ghidul nostru, doamna Elena Anghel, ne-a prezentat istoria acestei case și a vorbit despre strădania de a aduna lucruri care au aparținut poetului. Explicațiile dumneaei nu puteau fi urmărite decât cu sufletul, pentru că izvorau din preaplinul unui suflet iubitor de poezie. Fiind custodele acestui loc, timp de zece ani, explicațiile au fost detaliate și deosebit de interesante. M-a impresionat spontaneitatea cu care a răspuns, în câteva rânduri, provocărilor domnului prof. univ. Ștefan Cazimir. Ce răspunsuri mai potrivite putea găsi, decât versuri din creația celui care copilărise în acea casă.



Am vizitat camerele, fosta șură transformată în sală de festivități și livada, după care ne-am fotografiat pe scările casei și la fântână.



Am fost, apoi, conduși la cimitirul din curtea bisericii, unde se află mormântul lui Lucian Blaga. Din păcate, construirea unei săli de sport, a încălcat testamentul spiritual al marelui filozof și poet, care a dorit să aibă zarea deschisă spre Râpele Roșii.



Uite, e seară.
Sufletul satului fâlfâie pe lângă noi,
ca un miros sfios de iarbă tăiată,
ca o cădere de fum din streșini de paie,
ca un joc de iezi pe morminte înalte.